Teritoriul pe care trăieşte astăzi populaţia maiaşă era printre cele mai locuite cu zeci de milenii în urmă.
În perioada cuceririi spaniole, la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui următor, teritoriul ocupat de populaţia maya cuprindea Guatemala (cu excapţia câtorva regiuni de pe coasta Pacificului), părţile apusene ale Salvadorului şi Hondurasului, întreg Hondurasul Britanic, iar din Mexic stateleYucatan şi Campeche,teritoriul Quintana Roo şi regiunile răsăritene ale statelor Tabasco şi Chiapas, prin urmare un teritoriu de vreo 900 km. Întregul teritoriu este situat în regiunea subtropicală , limita lui meridională coborând până aproape de paralela 14¤ N.
Partea sudică a trapezului locuit de maiaşi este o regiune muntoasă cu numeroase vârfuri înalte, în mare parte de origine vulcanică, cu oraşe aşezate în văi sau pe platouri. Pentru civilizaţia maya regiunea muntoasă a Guatemalei a avut şi alte avantaje: rocile vulcanice erau folosite pentru construirea locuinţelor şi a edificiilor de cult, precum şi la confecţionarea de metate ( pietre pentru măcinatul porumbului).
O primă epocă de înflorire a culturii maya,cuprinsă între anii 320e.n. şi 987e.n., este desemnată istoric sub numele de ,,vechiul imperiu”, împărţită în trei perioade: 320-633; 633-731; 731-987. Descoperirile arheologice au infirmat vechea teorie că civilizaţia maya s-ar fi dezvoltat în mod izolat.
NOUL IMPERIU AL ,,ŞARPELUI CU PENE ”
După părăsirea principalelor centre de cultură din vechiul imperiu,aşezate mai ales în regiunile râurilor Usumacinta şi Motagua, civilizaţia maya emigrează mai ales spre ţărmul Atlanticului, unde întemeiază aşezările Chichen-Itza şi Uxmal,şi spre Oceanul Pacific, unde pune baza oraşelor Antigua, Atitlan şi Amatitlan.
Mai întâi cultura maya trece printr-o perioadă de declin, care se asociează cu unele influenţele civilizaţiilor vecine şi cu o orientare către militarism şi război a noilor centre.
După o perioadă de relativă independenţă se produce o importantă migraţiune a toltecilor, care cuceresc cele mai importante centre maya din Yucatan. Episcopul Diego de Landa, a cărui lucrare ,,Relacion de las cosas de Yucatan” se află printre cele mai comprtente surse spaniole cu privire la istoria maiaşilor, arată: ,,Indienii cred că un mare senior, numit Kukulcan (,,Şarpele cu pene”), domnea impreună cu cei din neamul Itza, care s-au stabilit la Chichen –Itza ...”
Cronicile arată că ocuparea oraşului Chichen-Itza de către indienii itza a durat peste două secole.Unele surse maya vorbesc şi de o triplă alianţă intre Chichen-Itza, Mayapan şi Uxmal.
Aşadar noul imperiu maya îşi mută centrele de cultură către nord –de la Uaxactun, Tikal, Pelenque şi Quirigua la Chichen –Itza, Mayapan şi Uxmal ,şi adoptă elemente toltece în cultura sa, cel mai important fiind adorarea lui Quetzalcoatl-Kukulcan.
În perioada noului imperiu al ,,Sarpelui cu pene”,oraşele maya devin adevărate cetăţi; ele nu se mai construiesc în câmp deschis ci pe insule aşezate în mijlocul lacurilor,în zone deluroase sau împădurite,sunt înconjurate de palisade,iar unul dintre ele era chiar apărat de un gard viu de maguey. Fernando Cortez descrie: ,,Oraşul se găseşte pe o stâncă ridicată, având într-o parte un lac mare ,iar în cealaltă parte un râu adânc ce se varsă în acest lac.Nu există decât o singură intrare accesibilă şi totul este înconjurat de un şanţ foate adânc, în spatele căruia se află o palisadă până la înalţimea pieptului. Dincolo de palisadă se ridică un gard din scânduri foarte groase, înlt de două toaze (circa 3,90m), cu mici ferăstruici pentru lansarea săgeţilor. Turnuri de pândă se înaţă cu 7 sau 8 picioare ( 2,27-2,40 m) deasupra zisului gard, iar pe alte turnuri sunt îngrămădite pietre menite să servească la apărare.” Astfel, o clasă conducătoare străină impune un cult străin şi un nou mod de viaţă vechilor maiaşi din Yucatan şi din regiunea muntoasă a Guatemalei.
În perioada influenţei toltece şi, mai târziu, sub dominaţia aztecă, s-au produs câteva revolte şi mişcări de independenţă ale unor oraşe maya. Cea mai însemnată a fost cea din Mayapan, condusă de Hunac Ceel , devenit mai târziu erou naţional al poporului maiaş.Mayapan, principalul oraş din Yucatan, a exercitat o puternică influenţă politică şi religioasă asupra întregii regiuni, reunind la un moment dat 12 cetăţi maya sub hegemonia lui. Sfârşitul hegemoniei oraşului Mayapan a grăbit ocuparea principalelor oraşe de către azteci şi decăderea culturală şi politică a cetăţilor maya.
A urmat ocupaţia aztecă ,în timpul căreia centrele maya furnizau ca tribut sclavi pentru sacrificiile de oameni, şi,în sfârşit ocupaţia colonială spaniolă,care va da vechii civilizaţii ultima lovitură,de pe urma căreia nu se va mai ridica.
Vechile oraşe maya erau animate numai întimpul marilor ceremonii religioase şi a zilelor de târg. În perioadele dintre aceste manifestări în oraş nu rămâneau decât nobilimea şi personalul însărcinat să întreţină edificiile de cult, să păzească măştile şi veşmintele de ceremonie.
În zilele de sărbătoare însă, centrul ceremonial se repopula, soseau negustorii din regiuni adesea depărtate şi cumpărători, se negociau mărfuri din ţinutul de sud.
Maiaşii tăiau în aşezări răspândite pe un spaţiu vast, în apropierea câmpurilor lor de porumb, iar în anumite zile de sărbătoare vin la târg ca să asiste la ceremonii religioase mai importante.
Această viaţă, caracteristică vechiului centru ceremonial maya, a suferit unele modificări către sfârşitul aşa-zisei perioade clasice, când oraşele încep să se transforme în cetăţi şi sunt înconjurate de ziduri de apărare sau deplasate către poziţii mai lesne de apărat, pe vârfuri de colină, la capătul unor peninsule înconjurate cu şanţuri adânci.
Mai multe oraşe din Yucatan au porţi monumentale, unele de dimensiuni impozante.
Cea mai bogată dintre regiunile locuite de vechii maiaşi era cea situată în sudul ,,trapezului”, cuprinzând Guatemala de astăzi şi o parte din Honduras. Aici se află depozitele de obsidan (sticlă vulcanică dură, formată prin răcirea rapidă a lavei) care furnizau materia primă pentru fabricarea cuţitelor şi a vârfurilor de lance; tuful vulcanic capabil să reziste la temperaturi foarte ridicate.
În ceea ce priveşte vechii maiaşi, ei apreciau mai mult un alt articol, şi anume penele de quetzal. Penele codale ale quetzalului constituia obiectul unui comerţ foarte întins , întocmai ca jadul, care se număra printre cele mai preţioase podoabe.
Ocupaţia principală a maiaşilor şi în acelaşi timp baza alimentaţiei lor o constituia agricultura. Dintre plantele industriale, cele mai importante erau agava comună, maguey şi alte varietăţi, folosite la confecţionarea de îmbrăcăminte, saci pentru transport. Din sucul de agavă vechi maiaşi fabricau o băutură fermentată, un fel de rachiu numit balche, care folosea mai ales în scopuri rituale.
Printre plantele alimentare se cultivau:cartoful, patata dulce, fasolea neagră, dovleacul şi în primul rând porumbul.
În legendele religioase ale câtorva popoare europene se spune că primul om a fost făcut din lut, însă vechii maiaşi credeau că a fost făcut din porumb.Porumbul, alimentul lor de bază, alături de pasărea quetzal, cu pene codate lungi constituiau elementele principale ale civilizaţiei maya. Ei aveau şi un zeu al porumbului, reprezentat întotdeauna cu păr lung, mătăsos, evocând firele care acoperă ştiuletele.
LOCUINŢA MAIAŞILOR
Spre deosebire de oraşe, micile aşezări maiaşe erau plasate în locuri adăpostite, adesea în luminişuri de pădure. Coliba avea o lungime de 6-7 m, cu lăţimea de 3-4m şi cu extremităţile rotunjite, circulare. Acoperişul avea două versante şi era foarte înalt. Toate aveau acoperişul de plante în genul stufului sau din frunze de palmieri. Într-o asemenea colibă se găsea toată averea familiei:metale, vase de ceramică, tiugi, lemne de foc
Mobilierul era foarte simplu:unul sau două paturi cu rogojini puse direct pe scânduri, şi câteva scăunele. Se mai aflau aici saci împletiţi conţinând boabe de porumb, şi saci ţesuţi pentru fasole. Ferestre nu existau, nici sobe. Pe o policioară se păstrau câţiva mici idoli de lut.
Din nici o colibă nu lipsea un război de ţesut, la care lucra femeia, folosind fire de agavă şi de bumbac american. Uneori de tavanul colibei atârnau farfurii de lemn şi oale de lut. În mijlocul colibei se afla adesea o scară primitivă cu ajutorul căreie se putea ajunge în pod unde se depozitau porumbul, fasolea, dovlecii. Vasele pentru apă se păstrau lângă intrare.
Veşmintele mai groase, de iarnă, foloseau noaptea ca acoperământ. Într-un colţ al colibei se aflau instrumentele cu care lucra bărbatul:vârfuri de obsidan sau de silex, capcane de animale, o lance, două sau trei piei, saci mici cu vopsele pentru olărie. Câinii dormeau în colibă, împreună cu copiii.
CALENDARUL: CALCULE DE O PRECIZIE UIMITOARE
Atât vestigiile monumentale aflate în marile aşezări maya din şesul Yucatanului şi de pe platourile înalte ale Guatemalei, cât şi bogata moştenire ce se găseşte actualmente în colecţii arheologice din întreaga lume, stau mărturie pentru nivelul relativ dezvoltat al vechii culturi maya.
Primii arheologi care au întreprins cercetări în vechile oraşe au observat că populaţia maiaşă adăuga cu regularitate, la fiecare 52 de ani, o nouă cămaşă de piatră sau de stuc vechilor piramide.
Durata anului era stabilită la 365, 242 129 zile. Nici un popor din vechime n-a obţinut în calculele sale o cifră mai apropiată de durata anului astronomic, care este de 365, 242 198 zile. Data stabilită de vechii maiaşi cu circa două milenii în urmă conţine o eroare de numai 0,000 069 zile, adică ceva mai mult de o jumătate de secundă într-un an. Preoţii maiaşi utilizau metode de o precizie uimitoare şi pentru a calcula eclipsele de soare.
Un monument cu arhitectura ciudată din Chichen-Itza, de un tip necunoscut în celelalte părţi ale lumii noi, este caracolul, sau ,,melcul”, cum l-au numit arheologii. Este o clădire circulară aşezată pe două terase suprapuse, având patru deschizături spre cele patru puncte cardinale. În peretele unui coridor circular se află alte patru deschizături mai mici orientate spre N-V, N-E, S-V, S-E .În centrul celui de-al doilea coridor circular se află pilonul central al clădirii: axul ,,melcului” de la Chichen-Itza. Această clădire servea preoţilor maiaşi din epoca noului imperiu drept observator astronomic; aici se realiza studiul aştrilor şi calculele calendarului.
Despre studii relativ avansate de astronomie stă mărturie şi faptul că mare parte a construcţiilor, şi îndeosebi stelele comemorative au o anumită orientare în raport cu diferiţi aştrii sau cu constelaţii. Un loc deosebit de important îl ocupă Venus, pe care vechii maiaşi îl identificau cu Quetzalcoatl- Kukulcan .
Sistemul calendarului este destul de complicat în adaptarea calculelor la varietatea mişcărilor aparente ale aştrilor. Cercetătorii moderni au reuşit să descifreze semnele acestui calendar şi sistemele folosite.
Un prim sistem se baza pe anul de 260 de zile, compus din douăzeci de semne repetate de treisprezece ori, fiecare zi fiind determinată de numere şi de cifra ei, care nu se repetă niciodată împreună:1)imix, 2)ik, 3)akbal 4)kan, 5)chiccahan, 6)cimi, 7)manik, 8)lamat, 9)muluc, 10)oc, 11)chuen, 12)eb, 13)ben; 1)ix, 2)men, 3)cip, 4)caban, 5)eznab, 6)cauac, 7)ahau şi apoi din nou: 8)imix, 9)ik, 10)akbal ş.a.m.d. Este aşa-zisul ,,calendar scurt” sau ,,calendar venusian”.
Al doilea sistem utilizează optsprezece semne, reprezentând fiecare o lună de douăzeci de zile, prin urmare o perioadă de 360 de zile, la care se se adăugau cinci zile complementare, numite uayeb. Cele optsprezece luni sunt: pop, uo, zip, zotz, tzel, kul, yaxkin, mol, chen, yax, zac, ceh, mac, kankin, muan, pax, kayab, cunhu. Este aşa-zisul ,,calendar lung”, pe care vechii maiaşi îl desemnau sub numele de tun. Cele cinci zile complementare(uayeb) erau socotite nefaste, improprii pentru muncă sau vânătoare, fiind zile de completă inactivitate. Ele n-au semne şi număr fiecare în parte, ci sunt doar desemnate printr-un nume colectiv.
În sfârşit, era folosită şi o combinaţie a celor două sisteme, în sensul că fiecare semn de zi cu cifra lui este determinat de locul său într-o anumită lună. Ansamblu astfel constituit dă un ciclu de 18.980 de zile, aşadar 52 de ani de câte 365 de zile. Dacă, de exemplu, o inscripţie va consemna data 8 muluc, 11 yaxkin, vom şti că 8 muluc fixează locul zilei respective în ciclul de 260 de zile, iar 11 yaxkin indică poziţia zilei în anul solar, împărţit în optsprezece.
Aşadar, perioadele principale ale calendarului maya erau: o zi (kin), 20 de zile (ninal) şi 360 de zile (tun); dacă la un tun adăugăm zilele nefaste uayeb, obţin anul solar de 365 de zile (han).
O coincidenţă curioasă: în calendarul solar egipten, creat cu peste 6.000 de ani în urmă, anul era alcătuit din douăsprezece luni de câte treizeci de zile, la care se adăugau cinci zile complementare la sfârşitul anului; acest calendar este folosit şi astăzi de creştinii copţi, descendenţi, precum şi în Etiopia.
Un spaţiu ,,gol”de peste treizeci şi şase de veacuri, pe care arheologii şi istoricii urmează să-l umple cu ajutorul cercetătorilor ce se întreprind actualmente pe întregul teritoriu aparţinând vechii civilizaţii maya.
Binenţeles că s-a emis şi ipoteza că acea zi veche de aproape 5.300 de ani nu marchează nici un eveniment însemnat în istoria maya, că este pur şi simplu o dată oarecare.
Concepţiile de viaţă ale vechilor maiaşi au fost puternic influenţate de conceptul timpuriu, care este cu totul străin gândirii mediteraneene şi occidentale.Marea temă a preoţilor, arhitecţilor şi artiştilor maiaşi era scurgerea timpului, largul concept al misterului eternităţii şi al diviziunii lui, în termeni echivalenţi secolelor, anilor, lunilor, zilelor.
Multe dintre textele înscrise pe monumente se referă la calcule care duc foarte departe în trecut sau în vitor.
În privinţa vechii civilizaţii maya oamenii de ştiinţă nu şi-au spus ultimul cuvânt. După arheologi, istorici şi lingvişti, a venit acum rândul astronomilor şi matematicienilor să cerceteze vestigiile acestei culturi, cu ciudăţeniile şi contradicţiile ei.
SCRIEREA MAYA
Limba vorbită de vechii maiaşi este astăzi în bună parte cunoscută. La aceasta au contribuit cele trei manuscrise maya şi un dicţionar maya-spaniol din primele decenii.
Limbile ramurii maiasice a familiei limbilor penutiene sunt grupate în două grupuri principale de limbi: cea nordică, sau yucateca, şi cea sudică, fiecare dintre ele având anumite particularităţi fonetice şi lexicale.
Dialecte ale yucateicii vorbeau grupurile chol, chontal, tzotyil şi tzeltal, situate în lungul malului stâng al râului Usumacinta, înspre actualele state mexicane Chiapas şi Tabasco.
Dintre dialectele sudice, mai răspândite erau cele vorbite în regiunile dinspre Oceanul Pacific ale Guatemalei. La graniţa celor două grupuri de dialecte se află dialectul chuh.
Structura fonetică şi cea gramaticală , precum şi cea mai mare parte a lexicului idiomurilor maya sunt astăzi cunoscute. Textele de pe diferite monumente ne arată că ideile circulau liber de la un oraş la altul, ceea ce dovedeşte existenţa unei limbi cvasi-unitare.
Către anul 700, astronomii din Copan, au realizat un calcul precis al anului tropical, pe care l-au notat pe monumente.
Amerindienii maiaşi au fost printre primele popoare ale Lumii noi care au folosit scrierea. Unii oameni de ştiinţă sunt de părere că au moştenit scrierea de la un popor mai vechi : toltecii.
La prima privire, scrierea maya pare ciudată, glifele bogat ornamentate seamănă mai degrabă cu o pictură decât cu o scriere.
Principalele materiale primitoare ale scrierii maya erau pielea de căprioară şi un material asemănător hâritei, confecţionat din fibre de agavo. Din păcate numărul manuscriselor originale care au supravieţuit conquistei este foarte redus. Nu s-au păstrat decăt trei şi nici unul nu se mai află în America Centrală, în regiunile unde au fost confecţionate; ele se găsesc acum la Paris, Madrid şi Dresda.
Aceste materiale, precum şi altele de mai mică însemnătate, au îngăduit lingviştilor să ia un prim contact substanţial nu numai cu vocabularul vechilor limbi maya, dar şi cu scrierea.
Actualmente cea mai mare parte a textelor din documentele de la Dresda şi Madrid sunt descifrate. Ele tratează despre cunoştinţele de astronomie şi calculele calendaristice ale vechilor maya, dau amănunte despre ritualuri, consemnează unele mituri cosmogonice şi religioase.
S-au făcut, aşadar, paşi uriaşi în descifrarea scrierii maya, socotită până acum câteva decenii ca indescifrabilă.
ARHITECTURA
Arhitectura acestor oraşe cu variantele locale care le confereau personalitatea, aveau o notă comună specifică, un stil propriu, la fel de caracterizat şi de distinct ca arhitectura greacă, romană sau gotică.
Materialele de construcţie se găseau din abundenţă: lemnul şi piatra calacaroasă. Se folosea şi cărămida arsă, iar pentru decoraţii stucul. Cu var şi nisip se obţinea o cimentare solidă, în amestec folosit şi ca tencuială. În acest caz suprafaţa perţilor era apoi netezită cu o fiertură din coaja arborelui chocom; aplicată pe pereţi suprafaţa devenea lucioasă, căpătând cu timpul o culoare roşiaticăşi o impermeabilitate la ploaie. Piatra calcaroasă, de altminteri foarte rezistentă când era scoasă din carieră era moale, pretându-se foarte uşor la fasonat şi la scluptat.
Concepţia despre arhitectura monumentală clasică este în bună măsură legată de imaginile Acropolei din Atena sau a piramidelor din Giseh.Templele maya au câte ceva din cele ale Acropolei, piramidele maya din cele egiptene, dar în aceleşi timp sunt clădite după concepţii originale, unice, deosebite de orice alte edificii cunoscute în Lumea veche.
Încă din anul 325 e.n. a fost construită acea minune a vechii arhitecturi maya care este piramida templu din Uaxactum, din zidărie acoperită cu stuc, cu scări pe cele patru părţi,care duc către cele două terase superioare decorate din măşti mari din stuc.Este o piramidă pătrtă, înaltă de peste opt metri.
Începând din 278 e.n. şi până-n secolul VI s-au consruit în toată aria maya plafoane cu bolţi false, cu arcuri pe mensole.Pentru ale proteja contra inundaţiilor, s-au pentru a le da un aspect mai impunător, edificiile erau construite pe sub o structură, o mare terasă de 1-1,5m, care la temple putea ajunge până la 45 m înălţime.
O altă particularitate arhitectonică :uneori, de-a lungul crestei acoperişului se construia un zid înalt, perforat reticular, care avea un scop exclusiv ornamental. Palatele aveau camerele dispuse pe două rânduri, fără ferestre, decât în unele cazuri cu câteva mici deschizături rectangulare imediat sub tavan. Pereţii erau tencuiţi iar faţadele ,ca la palenque, ornate cu suprefeţe mari de scluptură decorativă.
Ruinele edificiilor ridicate de arhitecţii maiaşi sunt astăzi printre cele mai căutate obiective turistice din America Centrală, pe întregul teritoriu cuprins între Salvador şi Mexic. Printre cele mai interesante sunt: Copan, Quirigua, Lubaantun, Casa de las Monjas ,San Jose.
Arhitectura maya nu impunea prin masivitate şi ingeniozităţi tehnice, ci prin armonie, graţie şi eleganţă.
