luni, 23 iunie 2014

     Ilie Moromete este personajul central al romanului. El este capul familiei Moromete în jurul căruia se desfăşoară întreaga acţiune a primului volum. Este reprezentantul ţărănimii tradiţionale, ale cărei valori le apără cu îndârjire. Nu ni se oferă date despre felul cum arată personajul deoarece acest lucru nu are importanţă. Naratorul precizează doar că se afla înte „tinereţe şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari pot schimba firea cuiva.” Accentul se pune mai ales pe capacităţile intelectuale ale personajului, datorită meditaţiilor şi concepţiilor sale despre viaţăa fost considerat de critici ţăranul filozof al literaturii române.
            Portretul şi evoluţia sa sunt urmărite în raport cu familia, cu ceilalţi săteni, cu statul şi cu pământul. Este caracterizat atât de autor cât şi de celelalte personaje, dar acţiunile şi felul său de a vorbi spun cel mai mult despre Ilie Moromete. Încă de la început Moromete este prezentat în calitatea de cap de familie în care autoritatea nu îi este contestată. Această autoritate este subliniată în scena mesei în care naratorul precizează că „Moromete stătea parcă deasupra tuturor.” Deşi relaţiile cu familia sunt tensionate, Moromete doreşte ce e mai bine pentru fiii lui, dar nu crede că acest lucru înseamnă îmbogăţirea. Simte că ceilalţi nu îl înţeleg şi atunci se izolează undeva în grădină şi vorbeşte singur. Familia realizează şi ea prăpastia dintre ea şi Moromete: „tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau.” Este mândru de fiul său mai mic, deşi nu îi arată, cu care va păstra o relaţie specială până în final. Când îşi dă seama că a fost înşelat de Achim încep marile frământări interioare ale personajului. Semnificativ pentru noua stare de spirit a personajului este monologul de pe câmp în care îşi apără dreptul la seninătate; „Cum să trăieşti dacă nu eşti liniştit?”.
             Este apreciat de cei din sat care îi ascultă tot timpul discursurile de duminică dimineaţa de la fierăria lui Iocan. În semn de respect, Din Vasilescu îi face din lut portretul. O trăsătură importantă pe care o subliniază naratorul este disimularea: Moromete oferă un adevărat spectacol în episodul în care vrea să-l păcălească pe Jupuitu sau în episodul în care discută cu Tudor Bălosu. Este apreciat pentru uşurinţa cu care, prin intermediul limbajului, iese din situaţii dificile. Amână plata dărilor şi pentru că nu crede cu adevărat în puterea statului, consideră că până la urmă statul ca realiza că ţăranii nu au bani şi atunci nu le va mai cere dări. Credinţa într-o lume care ar putea exista fără bani îi va fi zdruncinată până la sfârşitul romanului. Îi place să observe lumea care îl înconjoară şi astfel ştie cum să se poarte cu fiecare: pe Tudor Bălosu şi pe fiul acestuia îi ironizează cu fiecare ocazie, dar pe Ţugurlan îl tratează cu respect şi simpatie, iar lui Cocoşilă îi apreciază inteligenţa.
             Spre deosebire de personajul Ion al lui Liviu Rebreanu, pentru ţăranul Moromete pământul nu este o obsesie, el nu doreşte mult pământ ci doar atât cât să aibă din ce trăi. Sănătatea morală nu înseamnă pentru el a avea bani ci a putea trăi senin, Moromete îşi doreşte liniştea căminului şi posibilitatea de a se bucura de micile bucurii ale vieţii. Drama lui începe în momentul în care observă că familia nu îi împărtăşeşte idealurile. Moromete nu este un ţăran obişnuit. Inteligenţa, ironia şi umorul îl deosebesc de orice personaj din romanele anterioare care tratează lumea rurală. El însuşi este un simbol, fără să vrea, pentru schimbările care se produc în acest univers: pentru Moromete este mult mai important să stea să mediteze sau să discute politică decât să muncească. În romanul Ion a avea pământ era singurul lucru care conta pentru un ţăran, i definea personalitatea şi statutul în comunitate. În Moromeţii pământul nu mai înseamnă bogăţie, avere, putere, ci libertatea morală a individului în raporturile sale cu lumea, oferindu-i ţăranului posibilitatea de a contempla lumea şi de a medita.
             Este un idealist aflat în contradicţie cu noile schimbări ale societăţii care până la urmă îl vor învinge: deşi este capabil să păcălească autorităţile nu va putea păcăli şi istoria. După fuga celor doi fii începe să înţeleagă că a fost victima unei iluzii şi că lumea prietenoasă şi timpul răbdător nu există decât în capul lui. Drama lui Moromete nu să în pierderea pământurilor ci în destrămarea familiei sale, dar aceasta anunţă drama ţărănimii în general. Destinul său se va modifica treptat după fuga băieţilor, nu va mai lua parte la întânirile din fierăria lui Iocan, nu va mai fi „centrul universului”, cum îl caracterizează niculae, relaţiile cu familia se vor degrada din ce în ce mai mult. Totuşi, până în clipa morţii îşi suţine cu tărie părerile despre adevăratele valori ale vieţii şi nu poate accepta că există o lume mai bună decât cea tradiţională. În momentul în care moare, îi spune doctorului: „Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă!”, afiemaţie care exprimă idealul şi filozofia sa.
     Romanul Moromeţii ia naştere în urma unui îndelung proces de elaborare. Volumul întâi cunoaşte o primă elaborare în 1949, apoi este reluat în anul 1955, când va vedea şi lumina tiparului. Volumul al doilea apare doar în 1967 deşi fusese început în 1953.
              Cea mai importantă temă a prozei lui Marin Preda este dispariţia ţărănimii tradiţionale. Dar, alături de această problemă, autorul tratează şi tema istoriei, a timpului „care nu mai avea răbdare”, care trece fără a ţine cont de dorinţa oamenilor şi care aduce cu el schimbări radicale şi neaşteptate. Titlul Moromeţii aşează tema familie în centrul romanului, însă evoluţia şi criza familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc.
              Perspectiva naratorului obiectiv se ompletează prin aceea a reflectorilor: în primul volum rolul de personaj-reflector îi aparţine lui Ilie Moromete, iar în al doilea volum lui Niculae. De asemenea, există şi personaje-informatori, cum ar fi de exemplu Parizianu care le povesteşte celorlalţi săteni de vizita lui Moromete la băieţi, la Bucureşti.
              Romanul este alcătuit din două părţi, corespunzătoare celor două volume.
              Primul volum utilizează tehnica decupajului şi accelerarea gradată a timpului naraţiunii şi poate fi considerat o monografie a familiei ţărăneşti şi a satului românesc din Câmpia Dunării într-o perioadă de frământări social-istorice. Volumul este structurat în trei părţi, cu o acţiune concentrată, care se desfăşoară pe parcursul verii, cu trei ani înaintea celui de-al doilea război mondial când „se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii”, în satul Siliştea-Gumeşti. Prima parte, de sâmbătă seara până duminică noaptea, conţine scene care ilustrează monografic viaţa rurală: cina, tăierea salcâmului, întâlnirea duminicală din fierăria lui Iocan, hora. Partea a doua se derulează pe parcursul a două săptămâni, începând cu plecarea lui Achim cu oile, la Bucureşti.Partea a treia, de la seceriş până la sfârşitul verii, se încheie cu fuga băieţilor.
              Cele trei părţi conferă echilibrul compoziţiei. Fiecare parte începe cu o prezentare de ansamblu: masa, prispa şi secerişul. Simetria compoziţională este dată de legătura dintre incipit şifinal la nivelul primului volum care subliniază tema timpului. La început, aparent îngăduitor, „timpul era foarte răbdător cu oamenii; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari”, pentru ca în final să se modifice imaginea timpului, care devine necruţător şi intolerant şi „nu mai avea răbdare.”
              În centrul primului volum se află figura lui Ilie Moromete şi problema paternităţii, a raporturiolor acestuia cu fiii lui, care este însă o deghizare a problemelor sociale generale. Familia Moromete este formată din Ilie Moromete, soţia sa, Catrina, trei băieţi din prima căsătorie a lui Ilie, Paraschiv, Nilă şi Achim, o fată a Catrinei, Tita, şi doi copii din a doua căsătorie, Ilinca şi Niculae. Relaţiile familiale sunt tensionate, lucru de care va profita Guica, sora lui Moromete, care îi instigă împotriva familiei şi îi convinge să fugă de acasă. Scenei de început, când familia se întoarce de la câmp, îi corespunde contrapunctic scena din final, când se produce ruptura în familia Moromete. Familia Moromete se destramă ca urmare a producerii mai multor conflicte exterioare. Cel mai importantconflict exterior este cel dintre tată şi cei trei fii ai săi din prima căsătorie, Achim, Paraschiv şi Nilă. Ilie Moromete nu poate să înţeleagă dorinţa de îmbogăţire a celor trei fii, cum nu poate să înţeleagă nici pătrunderea valorilor civilizaţiei urbane în lumea satului. Băieţii îşi dispreţuiesc tatăl fiindcă nu ştie să transforme în bani produsele agricole, aşa cum face vecinul lor, Tudor Bălosu. Acest conflict va duce pînă la urmă la dezmembrarea familiei deoarece pleacă de acasă. Oricare ar fi fost problemele materiale, Ilie Moromete găsea mijlocul să le depăşească, dar fuga băieţilor îl dezechilibrează total.
              Al doilea conflict exterior izbucneşte între Moromete şi Catrina, soţia lui. Moromete vându-se în timpul secetei un pogon din lotul soţiei, promiţându-i, în schimb, trecerea casei pe numele ei. De teama fiilor celor mari care îşi urau mama vitregă, Moromete amână îndeplinirea promisiunii. Din acestă cauză, femeia simte „cum i se strecoară în inimă nepăsarea şi sila de bărbat şi de copii”, găsindu-şi iniţial refugiul în biserică. În al doilea volum acest conflict determină decizia Catrinei de a-şi părăsi soţul, după ce află de vizita lui la Bucureşti şi de propunerea făcută celor trei fii mai mari. Această rupură va fi definitivă, Catrina refuzând să se mai întoarcă acasă.
              Al treilea conflict se desfăşoară între Moromete şi sora lui, Guica, care şi-ar fi dorit ca fratele văduv să nu se mai căsătorească şi a doua oară. În felul acesta, ea ar fi rămas în casa fratelui, să se ocupe de gospodărie şi de creşterea copiilor, pentru a nu rămâne singură la bătrâneţe. Faptul că Moromete se recăsătorise şi să îşi construise o casă departe de gospodăria ei îi aprinsese ura împotriva lui, pe care o transmite celor trei fii mai mari.
              Acţiunea primului volum este structurată pe mai multe planuri narative. În prim plan se află destinul familiei Moromeţii. Ilie Moromete încearcă să păstreze întreg, cu preţul unui trai modest, pământul familiei pentru a-l transmite apoi băieţilor. Fiii cei mari nu împărtăşesc idealul tatălui deoarece ei îşi doresc independenţa economică. Ei se simt neîndreptăţiţi pentru că, după moartea mamei lor, Moromete s-a însurat cu altă femeie şi că are încă trei copii.Îndemnaţi de Guica, cei trei băieţi pun la cale un plan care va amplifica problemele econimice ale familiei. Ei intenţionează să plece la Bucureşti, fără ştirea familiei, pentru a-şi face un rost. În acest scop, vor să ia oile cumpărate printr-un împrumut la bancă şi al căror lapte constituie principala sursă de hrană a familiei şi caii, indispensabili pentru munca la câmp. Prin vânzarea oilor şi a cailor, ar obţine un capital pentru a începe viaţa la oraş. Datoria la bancă nefiind achitată, planul celor trei băieţi urmează a da o grea lovitură familiei. Achim îi propune tatălui să-l lase să plece cu oile la Bucureşti, să la pască la marginea oraşului şi să vândă laptele şi brânza la un preţ mai bun în capitală. Moromete se lasă convins de utilitatea acestui plan, amână achitarea datoriei la bancă şi vinde o parte din lotul familiei pentru a-şi putea plăti impozitul pe pământ. Însă Achim vinde oile la Bucureşti şi aşteaptă venirea fraţilor. După amânările generate de refuzul lui Nilă de a-şi lăsa tatăl singur în preajma secerişului, cei doi fug cu caii şi cu o parte din zestrea surorilor. Moromete este nevoit să vândă din nou o parte din pământ pentru a-şi reface gospodăria, pentru a plăti foncierea, rata la bancă şi taxele de şcolarizare ale lui Niculae.
               Planurile secundare completează acţiunea romanului, conferindu-i caracterul de frescă socială: boala lui Boţoghină, revolta ţăranului sărac Ţugurlan, dragostea dintre Polina şi Birică, discuţiile din fierăria lui Iocan, rolul instituţiilor şi al autorităţilor în satul interbelic.
               Câteva secvenţe narative sunt esenţiale pentru destinul familiei Moromete şi pentru conturarea conflictelor. Scena cinei are rolul de a prezenta familia, dar şi de a sugera relaţiile tensionate dintre membrii acesteia. Ilie Moromete pare a domina o familie formată din copii proveniţi din două căsătorii, învrăjbiţi din cauza averii. Aşezarea în jurul mesei sugerează evoluţia ulterioară a conflictului, destrămarea familiei: „Cei trei fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, stăteau spre partea din afară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, stătea totdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei fraţi, iar lângă ea îi avea pe Niculae şi pe Ilinca, copii făcuţi cu Moromete. Tita stătea între cei trei şi maică-sa. Era tot fata ei, din căsătoria dintâi. Numai Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea la fiecare. Toţi ceilalţi stăteau umăr lângă umăr, înghesuiţi, masa fiind prea mică. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lui căsătorii, deşi numărul crescuse.”
              O altă secvenţă narativă cu valoare simbolică este aceea a tăierii salcâmului. Ilie Moromete taie sacâmul pentru a plăti o parte din datoriile familie, fără a vinde pământ sau oi: Se pare că nimeni nu înţelegea că hotărându-se în sfârşit plecarea lui Achim la Bucureşti însemna că trebuie să li se facă celor trei pe plac până la capăt, să nu se mai atingă nimeni de oi şi cum altceva n-aveau ce vinde, salcâmul trebuia tăiat. Mai ciudat era că nici cei trei în cauză nu înţelegeau; încât răspunsul lui Moromete că a tăiat salcaâmul «să se mire proştii» nu era o batjocură întâmplătoare la adresa fiilor.” Tăierea salcâmului anticipează destrămarea familiei şi a satului tradiţional. Pentru sătenii din Siliştea-Gumeşti, salcâmul din grădina Moromeţilor era un punct de reper, el având valoarea unui arbore sacru, al unui axis mundi. Odată cu tăierea acestuia, nici timpul nu mai are nici el răbdare, astfel încât modificările din familia Moromete şi cele din plan social se succed rapid. Lumea tradiţională aşa cum şi-o imaginează personajul principal va începe procesul de destrămare. Ilie Moromete este un apărător al ordinii vechi pe care o consideră a fi cea mai bună dintre toate şi pentru care statul reprezintă o supraindividualitate abstractă. Moromete analizează schimbările din societate, dar până la un moment dat nu crede că ele pot înlocui mentalitatea ţărănească. Este luat prin surprindere de istorie şi de trecerea timpului, dar îşi apără cu tărie ideile, iluzia, demnitatea.
              Al doilea volum reflectă mai bine problema deruralizării satului prin atragerea lui treptată spre civilizaţia urbană. Volumul este structurat în cinci părţi care prezintă viaţa satului într-o perioadă de un sfert de veac, de la începutul anului 1938, până spre sfârşitul anului 1962. Acţiunea se concentrează asupra a două momente istorice semnificative: reforma agrară din 1945, cu prefacerile pe care ea le aduce şi transformarea „socialistă” a agriculturii după 1949, percepută ca un fenomen abuziv. Datorită acestor schimbări rapide, satul intră într-un proces ireversibil de disoluţie.
              Conflictul dintre tată şi fiii mai mari trece în planul al doilea. Conflictul principal opune mentalitatea tradiţională şi mentalitatea impusă, colectivistă. Opoziţia dintre cele două lumi este pusă în evidenţă de relaţia dintre Ilie Moromete şi fiul său, Niculae, care devin personaje-reflectoripentru cele două mentalităţi. Dacă primul volum vorbeşte despre lumea tatălui, al doilea volum face loc lumii fiilor. Vechea imagine a lui Ilie Moromete este distrusă, fiind înlocită cu o alta, lipsită de glorie. Autoritatea lui în sat se diminuează, iar unitatea distrusă a familiei nu se reface. Volumul debutează cu o întrebare retorică: „În bine sau în rău se schimbase Moromete?” Ceilalţi ţărani îşi schimbă atitudinea faşă de el, foştii prieteni au murit sau l-au părăsit, vechile duşmănii se sting. Tudor Bălosu devine chiar binevoitor faţă de vecinul lui, iar Guica moare, fără ca relaţiile cu fratele ei să se schimbe, acesta neparticipând la înmormântarea ei. Moromete se apucă de negoţ, câştigă bani, dar îl retrage pe Niculae de la şcoală pe motiv că „nu-i aduce niciun beneficiu”.Toată energia tatălui se concentrează în încercarea de a-i aduce acasă pe băieţii fugari. De aceea cumpără pământurile pierdute odinioară şi pleacă la Bucureşti pentru a-i convinge să revină în sat, dar aceştia resping încercarea de reconciliere a tatălui său. Catrina, aflând de propunerea făcută fiilor, îl părăseşte pe Moromete şi se duce să locuiască la fiica ei. Destrămarea familiei continuă cu moartea lui Nilă în război. Fetele se căsătoresc, dar soţul Titei moare într-un accident stupid în sat.
              Paralel cu procesul de destrămare a familiei, este prezentată destrămarea satului tradiţional. Relaţia dintre Ilie Moromete şi fiul mai mic, Niculae, este transpusă la nivel social, reprezentând opoziţia dintre un susţinător al clasei ţărăneşti şi un declasat al ei, conflictul dintre cei doi simbolizând conflictul dintre două concepţii despre ţăran. În acest volum observaţia socială primează, prin intermediul lui Ilie Moromete sunt analizaţi noii reprezentanţi ai statului: Bilă, Isosică, Mantaroşie, Adam Fântână, Ouăbei. Statul devine şi mai abstract în mintea ţăranului care apără valorile vechi: în primul volum statul are un reprezentant uman, Jupuitu, cu care se poate vorbi şi care îi înţelege, dar în al doilea volum acesta dispare. Reprezentantul legii le confiscă averile ţăranilor, nu îi înţelege atunci când nu au bani să plătească fonciirea. Nici măcar reprezentatntul lumii noi, Niculae, nu mai înţelege mecanismele. În discuţiile cu tatăl său, nu poate să-şi susţină opţiunile pentru că nu ştie dacă are sau nu dreptate, este la rândul lui exclus din sistem. Istoria şi schimbările aduse de aceasta îl depăşesc şi pe Niculae.
         Holocaustul reprezintă un uriaş masacru-6 milioane de victime dintre care 1,5 mil copii. Termenul "holocaust" nu e de origine ebraică şi înseamnă la origine sacrificare rituală justificată teologic. în ebraică termenul folosit e "shoa", avănd sensul de catastrofă totala. Holocaustul a fost o decizie care a privit un popor oriunde s-au aflat membri săi; a fi nascut evreu echivala cu o condamnare la moarte. Acţiunea de exterminare a evreilor a fost sisitematică şi pe cât posibil deplină; au fost "doar" 6 milioane de victime pentru că germanii nu au mai avut timp. Ideologia nazistă s-a bazat pe argumentul superiorităţii de rasă şi a fost transformată in politică de stat pe termen lung. Inainte de 1933 "exterminare" era un termen care desemna lichidarea insectelor. Utilizarea lui referitor la evrei promova dezumanizarea în trepte a raselor. în vârful piramidei se găsea rasa germană iar la baza ei, evreii, consideraţi o rasă "subumană" care trebuia eliminată. Şi alte rase, considerate inferioare erau tratate discriminatoriu.(Ex. slavii erau puşi la o muncă de sclavi). Ideologia nazistă s-a bazat pe mituri iraţionale promovând perspectiva pericolului mondial pe care îl reprezentau evreii.   Naziştii plănuiau o nouă organizare a lumii in funcţie de eşalonarea rasială.  Dezumanizarea evreilor se realiza pe mai multe căi:  · Prin legi
       · Prin închiderea lor in lagăre de concentrare, de muncă sau de exterminare.
     
Lagărele de exterminare au fost invenţia lui Hitler şi au culminat cu folosirea tehnicii moderne pentru lichidarea pe cale fizică şi chimică a prizonierilor. De-a lungul războiului s-a întîrziat puţin aplicarea exterminării evreilor din motive tehnice şi pentru securitatea celor care aplicau ordinele. (ex. În Rusia prizonierii erau puşi să sape gropi la marginea pădurilor şi apoi împuşcaţi.  Îngroparea miilor de cadavre a ridicat probleme tehnice apărând pericolul de epidemii şi atunci s-a găsit soluţia tehnică cu gazarea si arderea lor.

      La sfârşitul primului război mondial germanii îi condamnau pe evrei pentru înfrângerea lor, şi astfel a pornit totul. Germanii îi considerau de atunci pe evrei cei mai aprigi duşmani ai lor.  Partidul nazist şi-a elaborat un program la 24 februarie 1920 în care se spunea că cetăţenii negermani nu puteau locui în Germania decât ca oaspeţi, nu aveau drepturi politice, nu puteau fi consideraţi ca cetăţeni ai ţării. Ei susţineau că "rasa" este determinată de "sânge". "Rasa germană" este o rasă de "domni". Ea trebuie păstrată in stare pură, neamestecată cu rasele "inferioare". Poporul german este poporul superior. Considerau că ei sunt singurii care aveau dreptul de a cuceri cât mai multe teritorii pe care să le "purifice. Cele mai mari vise ale naziştilor erau să domine toată lumea, eliminând rasele inferioare. De îndată ce naziştii ajung la putere, un potop de excluderi şi de interdicţii se abate asupra populaţiei evreieşti. Acestea sunt: excluderea din serviciul public, interdicţia de a practica o profesiune artistică, interdicţia de a exercita profesia de redactor-şef în presă, evreii nu puteau efectua serviciul militar activ, sunt interzise căsătoriile şi relaţiile sexuale între evrei si germani, excluderea evreilor din sistemul de asigurări sociale, medicilor evrei li se interzice să profeseze, iar puţinii doctori şi avocaţi care au fost acceptaţi nu au dreptul să trateze cetăţeni decât evrei. Evreii sunt obligaţi să-şi adauge prenumele de Sara sau Israel, li se interzice accesul la asistenţă socială, şomerii sunt obligaţi să presteze muncă forţată, evreii cu venit lunar de peste 39 mărci sunt supuşi unui impozit suplimentar de 15%, evreii nu mai pot refuza să presteze muncă forţată chiar dacă au o slujbă. Sunt plătiţi în acord şi nu au dreptul la concediu sau la beneficii sociale: se desăvârşeşte astfel reducerea lor la sclavie. Epuizarea prin înfometare. Limitarea orelor de acces ale evreilor în magazine, pentru că ei nu puteau cumpăra decât după ce-şi terminau germanii cumpărăturile. Sunt confiscate numeroase pachete din străinătate. O conferinţă din 1942 hotărăşte reducerea alimentelor pe care evreii le pot achiziţiona: evreii nu mai pot cumpăra prăjituri, pâine albă, suplimente pentru copii, lapte integral (ci numai degresat).

sâmbătă, 21 iunie 2014

Opera literară Moara cu noroc de Ioan Slavici a fost publicată în perioada marilor clasici (anul 1881), în volumul de debut Novele din popor, reprezentativ pentru viziunea autorului asupra lumii satului românesc.

Moara cu noroc este o nuvelă, adică o specie a genului epic, în proză, cu un sigur fir narativ, cu un conflict concentrat, cu personaje puţine şi construită, de obicei, în jurul unui personaj principal care este urmărit de-a lungul evoluţiei sale, personalitatea sa dezvăluindu-se în urma unor situaţii conflictuale.

Moara cu noroc este o nuvelă realistă prin tematică, construirea personajelor în relaţie cu mediul în care trăiesc, prin veridicitatea şi obiectivitatea perspectivei narative şi este o nuvelă de analiză psihologică prin utilizarea modalitatăţilor de caracterizare a personajelor şi de investigare psihologică.

Titlul, Moara cu noroc, este mai degrabă ironic, aluziv, întrucât locul întâmplărilor este mai degrabă unul cu ghinion, care aduce nenorociri.

Tema nuvelei urmăreşte efectele nefaste şi dezumanizante ale dorinţei de înavuţire ceea ce susţine caracterul realist dar şi pe cel psihologic prin urmărirea evoluţiei psihologice ale personajelor.

Conflictul nuvelei este complex, de natură socială (confruntarea a două lumi cu mentalităţi diferite), psihologică şi morală (lupta dintre bine şi rău). Astfel, din perspectiva socială, nuvela prezintă un conflict exterior datorat de încercarea lui Ghiţă de a-şi depăşi condiţia socială, pentru care se confruntă cu personajul antagonist, Lică Sămădăul. Din perspectiva psihologică, nuvela prezintă conflictul interior trăit de Ghiţă care este sfâşiat de dorinţe puternice şi contradictorii: pe de-o parte el vrea să rămână cinstit şi fericit alături de familie, pe de altă parte vrea să se îmbogăţească repede şi fără efort.

Fiind o operă epică, Moara cu noroc are narator, acţiune şi personaje, prin intermediul cărora autorul îşi exprimă în mod indirect propriile sentimente. Modul de expunere predominant este naraţiunea îmbinată cu dialogul, monologul interior şi descrierea. Construcţia epică este bazată pe naraţiunea obiectivă în care comportamentul, sentimentele şi gândurile eroului sunt prezentate din perspectiva unui povestitor omniscient. Stilul narativ este sobru, impersonal, specific prozei realiste, iar stilul indirect liber este utilizat în portretizare şi în analiza psihologică.

Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paşte.

Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un fir epic complex, o structură narativă complicată şi pleacă de la o teză morală: în viaţă, omul trebuie să aibă simţul măsurii, echilibru şi stăpânire de sine. Astfel că textul are un puternic spirit moralizator, caracteristică generală a prozei lui Slavici. Personajele plătesc pentru imoralitatea lor, fiind sancţionate de destin.

Subiectul nuvelei îl constituie etapele şi efectele înfruntării dintre protagonist, Ghiţă şi antagonist, Lică.

În expoziţiune este descris drumul care duce la Moara cu noroc prezentându-se astfel cadrul obiectiv al acţiunii. Ghiţă, eroul principal, nemulţumit de condiţia sa socială de cizmar modest şi sărac, se hotărăşte (împotriva sfaturilor soacrei sale) să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc. El intenţionează să stea aici numai trei ani până se pune pe picioare, astfel că se mută cu toată familia acolo. La început, lucrurile merg bine iar Ghiţă este mulţumit.

Intriga o constituie apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc tulburând echilibrul familiei.

Desfăşurarea acţiunii se concentrează pe înstrăinarea lui Ghiţă faţă de familie. Devine mohorât, violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, e brutal cu Ana şi cu cei mici. Datorită generozităţii lui Lică, starea materială a lui Ghită devine tot mai înfloritoare, numai că începe să-şi piardă încrederea în sine.

Dornic să facă avere, Ghiţă se îndepărtează de Ana şi devine treptat complicele lui Lică la diverse neleguiri: jefuirea arendaşului, uciderea unei femei şi a unui copil. Reţinut de poliţie, lui Ghiţă i se dă drumul numai pe „chezăşie”. Cârciumarul se aliază cu jandarmul Pintea, fost hoţ de codru şi tovarăş al lui Lică, pentru a-l da în vileag pe Sămădău. Ghiţă nu reuşeşte să fie onest până la capăt nici faţă de Lică şi nici faţă de Pintea.

Punctul culminant al nuvelei reprezintă momentul în care Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale. Dispus să facă orice pentru a se răzbuna, Ghiţă îşi aruncă soţia în braţele lui Lică. Dezgustată de laşitatea soţului, Ana i se dăruieşte lui Lică. Cănd se întoarce şi realizează acest lucru, Ghiţă o ucide pe Ana, iar el la rândul său este ucis de Răuţ, din ordinul lui Lică.

Deznodământul este tragic. Un incendiu provocat de oamenii lui Lică mistuie cârciuma de la Moara cu noroc. Pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea, Lică se sinucide, izbindu-se cu capul de un copac. Singurele personaje care supravieţuiesc sunt bătrâna şi copiii.

În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor.

Personajul principal, Ghiţă, este un personaj complex, al cărui destin ilustrează consecinţele nefaste ale setei de înavuţire. La început, el este un om energic, de acţiune, bun meseriaş, harnic, blând şi cumsecade. El este capul familiei pe care încearcă să o conducă spre bunăstare.

Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel interior, a lui Ghiţă. Acesta, cu toate că este conştient de pericolul pe care-l reprezintă Lică, nu se poate sustrage ispitei malefice pe care acesta o exercită asupra sa. Ghiţă devine temător, suspicios, ezitant şi îşi pierde liniştea. Temerile îl fac să îşi ia măsuri de precauţie (îşi ia câini, pistoale şi o slugă). Caracterizarea indirectă este constituită din conflictul interior care este trădat de gesturi, gânduri, fapte, de schimbările în relaţia cu membrii familiei. Este brutal cu Ana şi copiii, este violent, ursuz, crispat şi mohorât. În mintea şi sufletul lui Ghiţă încolţesc tentaţiile (îi pare chiar rău că are familie şi nu-şi poate asuma riscuri mai mari). Un mijloc de caracterizare (autocaracterizarea) este monologul interior care transcrie gândurile şi frământările personajului. Ghiţă devine laş, fricos şi subordonat în totalitate lui Lică.

Ghiţă este caracterizat direct de Lică drept un „om de nădejde”. Treptat, însă el se trezeşte complicele lui Lică în diferite fărădelegi, jurând strâmb pentru acesta la proces. În ciuda compromisurilor, Ghiţă are încă remuşcări, semn că nu şi-a pierdut de tot omenia, pierzându-şi însă încrederea în sine. Axa vieţii sale morale este distrusă treptat, se simte înstrăinat de toţi şi de toate. De ruşinea lumii, de dragul soţiei şi al copiilor, se gândeşte că ar fi mai bine să plece de la han. Incepe să colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în totalitate.

Ultima treaptă a degradării morale a lui Ghiţă are loc când, orbit de furie şi de dorinţă de răzbunare, o foloseşte pe Ana ca momeală, aruncând-o în braţele lui Lică şi în cele din urmă o ucide. La rândul său, el este omorât de Răuţ, din ordinul lui Lică.

Sfârşitul tragic este modul în care destinul îl sancţionează pe protagonist pentru patimile sale exagerate, care l-au adus la cea mai joasă treaptă a degradării morale.

Lică Sămădăul exercită asupra celorlalte personaje din nuvelă o fascinaţie diabolică. Caracterul tipic al lui Lică este susţinut de faptul că naratorul îl include într-o anumită categorie socială – aceea a păstorilor de porci – prin explicarea noţiunii de „sămădău”. Lică este caracterizat în mod direct de narator: „un om ca de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese împreunate la mijloc. Lică este porcar ...”. Printr-o scurtă autocaracterizare este arătat orgoliul de stăpân al lui Lică, care îşi impune, încă de la început, regulile. Tot în mod direct îl caracterizează şi Ana, care intuieşte că Lică e „om rău şi primejdios”. Cel mai exact, însă, îl caracterizează Pintea.

Bun cunoscător de oameni, Lică ştie cum să utilizeze slăbiciunile celorlalţi. Se foloseşte de patima lui Ghiţă pentru bani, atrăgându-l în afacerile lui necurate. Profită de fascinaţia pe care o exercită asupra Anei, determinând-o să i se dăruiască. Chiar Ghiţă îi spune: „Tu nu eşti om, Lică, ci deavol”. Lică marchează nefast destinul celor care intră în contact cu el, iar sfârşitul lui cumplit este pe măsura propriilor fapte.

Opera literară Moara cu noroc de Ioan Slavici este o nuvelă realistă de analiză psihologică prin temă, prin reprezentarea veridică a realităţii satului transilvănean de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi prin complexitatea personajelor, înscriindu-se, prin valoarea sa, în seria capodoperelor literaturii române
Nuvela ‘Alexandru Lapusneanul’ esti prima  nuvela istorica din  literatura romana, publicata in perioada pasoptista, in primul nr al daciei literare, ilustrand una din sursele literaturii romantice, istoria nationala.
Este o nuvela deoarece este o specie epica in proza, cu o constructive riguroasa, avand un fir narativ central. Se observa concizia intrigii, tendinta de obiectivare a perspectivei narative si verosimilitatea faptelor. Personajele sunt relativ putine, caracterizate succinct si graviteaza in jurul personajului principal.
Este o nuvela romantica datorita mai multor trasaturi:specie; inspiratia din istoria nationala; tema; conflict; naratiune liniara; personaje exceptionale in situatii exceptionale; personaje construite in antiteza.
Nuvela istorica este o specie literara cultivata de romantici, care evoca trecutul istoric prin : tema, personajele si culoarea epocii (mentalitati, comportamente, relatii sociale, obiceiuri, vestimentatie, limbaj).
Din cronica lui Grigore Ureche, Negruzzi preia imaginea personalitatii domnitorului Al. Lapusneanul, ca si scene, fapte si replici (de ex. Motto-ul cap. I si IV), dar se distanteaza de realitatea istorica prin apelul la fictiune si prin viziunea romantica asupra istoriei, influentata de ideologia pasoptista.
Nuvela are ca tema lupta pentru putere in epoca medieval. Evocarea artistica a celei de-a doua domnii a lui A.L (1564-1569) evidentiaza lupta pt impunerea autoritatii domnesti si consecintele detinerii puterii de un domnitor crud, tiran.
Naratorul este omiscient, omiprezent, sobru, detasat, predominant obiectiv, dar intervine direct prin cateva epitete de caracterizare (de ex:’tiran’, ‘curtezan’, ‘miselul boier’). Naratiunea la per.a  III-a aminteste de obiectivitate si conciziune de relatarea cronicarilor.
Naratiunea se desfasoara linear, cronologic, prin inalntuirea secventelor narative si a episoadelor, particularitate narativa romantica.
Incipitul si finalul se remarca prin sobrietatea auctoriala. Astfel, paragraful initial rezuma evenimentele care motiveaza revenirea la tron a lui Lapusneanu si atitudinea lui vindicativa. Frazele finale consemneaza sfarsitul tiranului in mod concis, lapidar si obiectiv, amintind de stilul cronicarului, iar prin mentionarea portretului  se realizeaza caracterul verosimil, specific nuvelei :”Acest fel fu sfarsitul lui A.L, care lasa o pata de sange in istoria Moldovei.”
Echilibrul compozitional este realizat prin organizarea textului narativ in patru capitole, care fixeaza momentele subiectului. Capitolele poarta cate un rol rezumativ care constituie replici memorabile ale personajelor :
ü  Capitolul I – “Daca voi nu ma vreti, eu va vreu…” (raspunsul dat de L. solei de boieri care ii cerusera sa se intoarca de unde  a venit pt ca norodul nu il vrea). Acest capitol cuprinde expozitiunea  (intoarcerea lui A.L la tronul Moldovei)si intriga (hotararea domnitorului de a-si relua tronul si dorinta sa de razbunare);
ü  Capitolul II – “Ai sa dai sama, doamna!” (avertismentul pe care vaduva unui boier decapitat il adreseaza doamnei Ruxanda, pentru ca nu ia atitudine fata de crimele sotului sau). Aici se desfasoara actiunea si se cuprind o serie de evenimente declansate de reluarea tronului de catre A.L :fuga lui tomsa in Muntenia, incendierea cetatilor, desfiintarea armatei pamantene, confiscarea averilor boieresti,,etc;
ü  Capitolul III – “Capul lui Motoc vrem…” (cererea vindicativa a norodului care gaseste in Motoc vinovatul pentru toate nemultumirile). Acest capitol, contine mai multe scene romantice, prin caracterul memorabil sau exceptional : participarea si discursul domnitorului la slujba religioasa de la mitropolie, ospatul de la palat si uciderea celor 47 de boieri, omorarea lui Motoc de multimea revoltata si “leacul de frica “ pt d-na Ruxanda. Capitolul cuprinde punctul culminant.
ü  Capitolul IV – “De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu…” (amenintarea rostita de Lapusneanulcare, blonav, fusese calugarit potrivit obiceiului vremii, dar pierduse astfel puterea domneasca). Aici este infatisat deznodamantul, moartea tiranului prin otravire.

Conflictul nuvelei este complex si pune in lumina personalitatea puternica a personajului principal.
Principalul conflict, exterior, este de ordin politic: lupta pt putere intre domnitor si boieri.

Conflictul seundar, intre domnitor si Motoc, particularizeaza dorinta de razbunare a domnitorului, fiind anuntat in primul capitol si incheiat in cel de-al treilea.

Conflictul social, intre boieri si popr, este limitat la revolta multimii din capitolul al II-lea.
In proza romantic, conflicetel exterioare plaseaza personajele intr-o relatie de antiteza. Din acest punct de vedere, se poate vorbi despre contrastul dintre Lapusneanul si d-na Ruxanda.

Timpul si spatiul actiunii sunt precizate si confera verosimilitate naratiunii: intoarcerea lui Lapusnenanu pe tronul Moldovei, in a doua sa domnie. In primele 3 capitole, evenimentele se desfasoara indata dupa revenirea la tron, iar in ultimul capitol se trece prin rezumare patru ani mai tarziu, la secventa mortii domnitorului.

Personajele sunt realizate potrivit esteticii romantice: personaje exceptionale in situatii exceptionale, antiteza ca procedeu de constructie, liniaritatea psihologica, replicile memorabile.

Alexandru lapusneanul este personajul principal al nuvelei, personaj romantic, exceptional, care actioneaza in situatii exceptionale. Intruchipeaza tipul domnitorului sangeros, tiran, si crud. Hotarat, viclean, disimulat, intelligent, bun cunoscator al psihologiei umane, abil politic, personajul este puternic individualizat si memorabil. Este caracterizat direct si indirect.

Doamna Ruxanda este un personaj secundar, de tip romantic, construit in antiteza cu lapusneanu :blandete – cruzime, caracter slab – caracter tare.

Boierul Motoc reprezinta tipul boierului tradator, viclean, las, intrigant. Este las in fata primejdiei, comportandu-se grotesc in timp ce incearca sa-l determine pe domn sa nu-l dea multimii.

In antiteza cu boierul tradator, sunt personajele episodice Spancioc si Stroici, cu rol justitiar, reprezentand boierimea tanara.

Personajul colectiv, multimea revoltata de targoveti apapre pentru prima data in literature noastra. Psihologia multimii este surpinsa cu finite, in mod realist :strangerea norodului la portile curtii domnesti din cauza unor vesti nelamurite, descumpanirea gloatei care ‘venise faar sa stie pt ce a venit si ce vrea’ in fata intrebarii armasului, glasurile isolate care exprima nemultumirile, in sfarsit, rostirea numelui Motoc, in care toti vad un vinovat pentru toate suferintele.

Limbajul contine expresii populare (‘ramasa cu gura cascata’), regionalism fonetice, arhaisme, care dau culoare epocii.

Naratiunea si descrierea sunt reduse , naratorul obiectiv limitandu-si interventiile. Limbajul personajelor este unul din principalele mijloace de caracterizare si concentreaza atitudini, reda trasaturi in mod indirect, prin replicile memorabile.

Fiind o nuvela istorica in contextual literaturii pasoptiste, A. L. este si o nuvela de factura romantica prin respectarea principiului romantic enuntat in ‘Introductie’ la Dacia Literara – inspiratia din istoria nationala, dar si prin specie, tema, personaje exceptionale in situatii exceptionale, personajul principal alcatuit din contraste, antiteza angelic-demonic, culoarea epocii, spectaculosul festurilor, al replicilor si al scenelor.


            Tradiţionalismul este un curent cultural, care aşa cum sugerează şi denumirea  apără şi promovează tradiţia, concepută ca o însumare a valorilor arhaice, patriarhale ale spiritualităţii românești. Încercarea de conservare a valorilor tradiţionale româneşti s-a regăsit şi în activitatea poporanismului, sămănătorismului şi gândirismului care s-au manifestat în primul sfert al secolului al XX-lea.
            În perioada interbelică, direcţia tradiţionalistă s-a regăsit în programul promovat mai ales   în reviste cu orientări ideologice distincte cum ar fi „Sămănătorul” (sămănătoriştii se opuneau influenţelor străine, considerate primejdioase pentru cultura naţională), „Viaţa românească” ( în prima etapă avea o orientare poporanistă, adică o simpatie exagerată pentru ţăranul asuprit, iar apoi în a doua etapă  o  orientare generală în spiritul unei democraţii rurale) , „ Gândirea” ( care aduce ca noutate promovarea în operele literare a credinţei religioase ortodoxe româneşti, care ar fi elementul esenţial de structură a sufletului românesc şi consideră importantă valorificarea miturilor autohtone, a riturilor, şi a credinţelor străvechi prin care pot fi surprinse particularităţile sufletului naţional.)
În spiritul tradiționalismului, principala temă a romanelor lui Sadoveanu este viața satului românesc, prezentând omul simplu ca păstrător al tradițiilor și al obiceiurilor vechi.
„Baltagul” este un roman deoarece este o operă epică în proză, cu acţiune simplă, de mare întindere, cu mai multe personaje şi cu o intrigă complexă. Personajele sunt bine conturate prin relația lor cu conflictul, iar acțiunea conturează o imagine profundă a vieţii. Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar personajele se caracterizează direct prin descriere şi indirect, prin faptele, gândurile şi vorbele lor și prin relațiile cu celelalte personaje.
            Romanul Baltagul” scris în 1930, în doar 17 zile, inspirat din balada populară „Miorița” este o prezentare a vieții păstorești și un elogiu adus calităților morale ale oamenilor simpli. Autorul a dorit să prezinte în acest roman viața oamenilor de la munte și caracterul acestora. Astfel, tema operei ilustrează lumea arhaică a satului românesc, viața păstorilor, care păstrează tradițiile și valorile morale străvechi. Tipul uman prezentat prin figura eroinei iubește dreptatea și adevărul și are un caracter dârz, hotărât, conformat condițiilor naturale aspre în care trăiește.
        Titlul romanului face trimitere la mitul labirintului, ceea ce se conturează şi la nivelul acţiunii. Baltagul (topor cu două tăişuri) este un obiect simbolic, ambivalent: armă a crimei şi instrumentul împlinirii dreptății. Trebuie remarcat că în roman acelaşi baltag (al lui Nechifor) îndeplineşte cele două funcţii. Criticul Marin Mincu asociază baltagul cu labrys-ul, securea dublă cu care a fost doborât minotaurul mitic. Chiar numele personajelor ( Nechifor, Vitoria, Gheorghiţă) ar avea semnificaţii simbolice desemnând triumful, victoria dreptăţii.
       Romanul se caracterizează prin obiectivitate, naraţiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul este omniscient, iar prin tehnica detaliului se reconstituie lumea satului de munteni şi acţiunile Vitoriei. Timpul desfășurării evenimentelor nu este exact precizat, prin repere temporale: „aproape de Sf. Andrei, „în Postul Mare”, „10 martie”. Locul acţiunii este satul Măgura Tarcăului, zona Dornelor şi a Bistriţei, dar şi cel de câmpie, Cristeşti în Balta Jijiei. Fiind şi un roman realist, traseul urmat de Vitoria şi Gheorghiţă conţine şi toponime existente pe hartă.
            Acțiunea romanului se desfășoară pe un singur plan narativ, urmărind drumul Vitoriei Lipan, iar conflictul este unul simplu, descoperirea ucigașilor lui Nechifor Lipan. Structural, opera se compune din 16 capitole care se grupează pe trei idei principale: primele 6 capitole cuprind așteptarea, neliniștea Vitoriei și pregătirile ei pentru drum: Capitolele 7-13 prezintă căutările, drumul eroinei de la Măgura la Suha, apoi ultimele 3 capitole conțin evenimentele găsirii cadavrului lui Nechifor, înmormântarea lui, respectiv pedepsirea celor doi ucigași.
            Principala sursă de inspirație este balada populară „Miorița, ceea ce este sugerat și prin moto-ul romanului „Stăpâne, stăpâne / Mai chiamă-ți ș-un câne…” Din baladă autorul a preluat tema, fiind vorba de uciderea unui cioban, mitul comuniunii omului cu natura și unele motive literare ca: obiceiul păstoritului, complotul sau motivul animalului credincios.
            Romanul este o operă epică realistă, se caracterizează prin obiectivitate, naraţiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul este omniscient. Perspectiva temporală este lineară, întâmplările sunt povestite în ordine cronologică, din toamnă în primăvară. Perspectiva spațială este reală, locul acțiunii fiind satele de munte: Măgura, Bicaz, Călugăreni, Farcașa, Borca, Cruci, Vatra Dornei, Broșteni, Sabasa, Suha. 
Incipitul romanului cuprinde o legendă despre rânduiala primită de neamurile omenești, în care Dumnezeul le-a dat muntenilor inimă ușoară și veselie, legendă pe care Nechifor avea obiceiul să o povestească.
            Prima parte include expoziţiunea şi intriga, prezintă frământările Vitoriei în aşteptarea soţului care întârzie din ce în ce mai mult timp şi pregătirile de drum. În  expoziţiune este prezentat  satul Măgura Tarcăului și locuitorii acestuia, oameni dârji, hotărâți, conformați condițiilor naturale aspre în care trăiesc. Este descrisă familia Lipan și se realizează și un portret fizic al Vitoriei.
            Intriga cuprinde neliniște eroinei, dar şi acţiunile pe care le intreprinde înainte de a pleca în căutarea soţului ei: ţine post negru douăsprezece vineri, se închină la icoana Sfintei Ana de la mănăstirea Bistriţa, anunţă autorităţile de dispariţia soţului, vinde unele lucruri pentru a face rost de bani de drum, pe fiica ei Minodora o lasă în grija unei mănăstiri, iar lui Gheorghiţă îi comandă un baltagasemănător cu cel al tatălui său.
            Partea a doua conţine desfăşurarea acţiunii şi prezintă drumul parcurs de Vitoria  şi fiul ei, Gheorghiţă, până la găsirea cadavrului soțului ucis. Ei reconstituie itinerarul lui Nechifor Lipan, făcând o serie de popasuri : la hanul lui Donea de la gura Bicazului, la crâşma domnului David de la Călugăreni, la moş Pricop din Fărcaşa, la Vatra Dornei unde află şi de actul de vânzare a oilo), apoi spre Borca, unde  întâlnesc pe drum un botez, apoi şi o nuntă la Cruci .Vitoria respectă tradiţia, la botez oferă cadou la cumetrie şi ciocneşte cu nuntaşii în cinstea miresei și spune o frumoasă orație de nuntă. Întrebând din sat în sat, ea îşi dă seama că soţul ei a dispărut între Sabasa şi Suha. Cu ajutorul câinelui regăsit, Vitoria  descoperă cadavrul soţului ei într-o râpă între cele două sate.
            Partea a treia prezintă sfârşitul drumului: înmormântarea și praznicul lui Nechifor, respectiv demascarea şi pedepsirea ucigaşilor. În cel mai evident spirit tradiţionalist, Vitoria face rânduielile cuvenite pentru mort , anunţă autorităţile, cheamă preotul și bocitoarele, organizează ritualurile înmormântării. Scena înmormântării este considerată o excelentă pagină de folclor românesc din care nu lipsesc elementele cu valoare de simbol: bradul, bocitoarele, preoţii, sau găina neagră ce se trece peste mormânt. La praznic Vitoria reconstituie scena crimei, surprinzându-i şi pe ucigaşii Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza. Cuțui îşi recunoaşte vina, însă Bogza devine agresiv. Este lovit de Gheorghiţă  cu baltagul lui Nechifor şi sfâşiat de câinele Lupu, făcându-se astfel dreptate. Odată adevărul aflat şi criminalii pedepsiţi, Vitoria se pregăteşte să se întoarcă acasă, plănuind că va reveni aici pentru parastas şi o va aduce şi pe Minodora , „ca să cunoască mormântul” tatălui ei, după care vor pleca „ la Măgura, ca să luăm de la coadă toate câte am lăsat.”
            Tradiționalismul se caracterizează prin valorificarea miturilor, trăsătură ce caracterizează și romanul „Baltagul” al lui Sadoveanu. Aspectele mitice sunt preponderente în acest roman. George Călinescu afirma că „Baltagul”este o continuare a baladei „Miorița”. Motoul de la începutul romanului îl conduce pe cititor spre mitul existenței pastorale și argumentează viziunea mioritică asupra morții, căreia Sadoveanu îi dă o nouă interpretare, aceea a existenței ciclice, viață - moarte și din nou la viață.
            Un alt mit prelucrat este cel al marii călătorii. Drumul Vitoriei este o referire la mitul popular românesc care privește moartea ca pe o lungă călătorie, iar ca Nechifor să-și găsească liniștea, soția și fiul său trebuie să facă dreptate. Mitul crengii de aur poate fi descoperit în ultima parte a romanului, când  Gheorghiță îl loveşte pe Bogza cu baltagul său și când Vitoria  singură descoperă adevărul și pedepsește răul. Romanul pare să valorifice și o cunoscută legendă egipteană cea a lui Isis și Osiris. În această legendă soția, Isis, pleacă în căutarea soțului ucis de un zeu rău. Ea îi găsește osemintele în apele Nilului. Este ajutată de un zeu cu cap de câine, Chorus, iar în aventura sa este însoțită de fiul său.
            Drumul parcurs de personajele romanului are valoare simbolică. Critica literară a numit acest drum „de viață și de moarte”. Pe acest drum a fost omorât Nechifor și pe același drum merg Vitoria și Gheorghiță. Vitoria se îndreaptă cu fiecare pas spre adevăr, iar Gheorghiță este inițiat în văață.  în tainele existenței. Fiecare localitate pe unde trec cei doi este un pas important spre descoperirea adevărului și pentru inițierea lui Gheorghiță. Acesta va cunoaște viața oierului, greutățile cu care se confruntă, cunoaşte obiceiurile, tradițiile, iar la pedepsirea ucigașilor dă dovadă de curaj și de maturitate. Astfel este gata pentru a intra în rândul oierilor și  să preia gospodăria.
            Romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu este un roman tradițional care oferă  o imagine amplă şi profundă a vieţii, zugrăveşte modul de viaţă al oamenilor de la munte, unde obiceiurile şi tradiţiile sunt păstratate cu sfinţenie. „Baltagul” este considerat expresia cea mai înaltă a stilului sadovenian și unul dintre cele mai reușite romane din literatura română.

           



       Basmul cult este o specie narativa ampla, cu numeroase personaje purtatoare ale unor valori simbolice, cu actiune implicând supranaturalul si supusa unor actiuni conventionale, care înfatiseaza parcurgerea drumului maturizarii de catre erou. Conflictul dintre bine si rau se încheie prin victorie fortelor binelui. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de functii: antagonist, ajutoare, donatori. Reperele temporale si spatiale sunt vagi, nedeterminate.
Ion Creanga si-a câstigat faima de mare scriitor postum, 626e424g fiind încadrat între marii scriitori clasici români relativ târziu. Între scrierile sale, "Povestea lui harap-Alb" este o creatie complexa care depaseste modelul basmului traditional printr-o serie de elemente ce evidentiaza originalitatea scriitorului.
Naratiunea la pers a IIIa este realizata de un narator omniscient, dar nu si obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflectii. ("Eu sunt dator sa va spun povestea si va rog sa ascultati...")
Spre deosebire de basmul popular, unde predomina naratiunea, basmul cult presupune îmbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea. Naratiunea este dramatizata prin dialoguri, are ritm rapid, realizat prin reducerea descrierilor. Dialogul are o dubla functie, ca în teatru: sustine evolutia actiunii si caracterizarea personajelor. Prezenta dialogului sustine realizarea scenica a secventelor narative, "spectatori" ai maturizarii feciorului de crai fiind atât celelalte personaje, cât si cititorii.
Tema basmului este triumfuluibinelui asupra raului. Motivele narative specifice sunt: superioritatea mezinului, calatoria, supunerea prin viclesug, muncile, demascarea raufacatorului (Spânul), pedeapsa, casatoria.
Actiunea se desfasoara lineara, succesiunea secventelor narative este redata prin înlantuire. Coordonatele actiunii sunt vagi, prin atemporalitate si aspatialitatea conventiei: "Au cica era odata într-o tara un crai care avea trei feciori. si craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împarat într-o alta tara. (...) Ţara în care împaratea fratele cel mare era tocmai la o margine a pamântului, iar craiia astuilalt la alta margine." Fuziunea dintre real si fabulos se realizeaza înca din incipit. Reperele spatiale sugereaza dificultatea aventurii eroului, care trebuie sa ajunga de la un capat la celalalt al lumii; în plan simbolic: de la imaturitatea, la maturitate.
În basm sunt prezente cliseele compozitionale. Formula initiala, "Amu cica era odata", si formula finala, "si veselia a tinut ani întregi, si acum mai tine înca.", sunt conventii care marcheaza intrarea si iesirea din fabulor. Formulele mediane-"si merg ei o zi, si merg doua, si merg 49...", "...si mai merge el cât merge..."- realizeaza trecerea de la o secventa narativa la alta si întretin suspansul.
Parcurgerea drumul maturizarii de catre erou presupune un lant de actiuni conventionale, momente ale subiectului: o situatie initiala de echilibru (expozitiunea), o parte pregatitoare, un eveniment care deregleaza echilibrul initial (intriga), aparitia donatorilor si a ajutoarelor, actiunea reparatorie, refacerea echilibrului si rasplata eroului (deznodamântul).
"Cartea" primita de la împaratul Verde, care, neavând decât fete, are nevoie de un mostenitor la tron, este factorul perturbator al situatiei initiale si determina parcurgerea drumului initiatic de cel mai bun dintre fii craiului.
Destoinicia fiilor este probata mai întâi de crai, deghizat în ursul de la pod. Podul simbolizeaza trecerea la alta etapa a vietii si se face într-un singur sens. Mezinul trece aceasta proba cu ajutorul calului nazdravan, care "da navala asupra ursului".
Trecerea podului urmeaza unei etape de pregatire. Drept rasplata pentru milostenia aratata Sfintei Duminici, deghizata în cersetor, mezinul primeste sfaturi de la aceasta sa ia "calul, armele si hainele" cu care tatal sau a fost mire pentru a izbândi. Se sugereaza, astfel, ca tânarul va repeta initierea tatalui în aceleasi conditii. Calul va deveni tovarasul si sfatuitorul tânarului, dar are si puteri supranaturale: vorbeste si poate zbura.
Trecerea podului este urmata de ratacirea în padurea labirint, simbol ambivalent, loc al mortii si al regenerarii, caci pentru tânar se va încheia o etapa si alta va începe: "de la un loc i se închide calea si încep a i se încurca cararile". Pentru tânarul fiu de împarat, ratacirea în padure si întâlnirea spânului e totodata un drum catre centrul propriei fiinte: el cunoaste raul, dar si propriile limite în fata raului. Imaginea fântânii completeaza simbolistica padurii, putând avea semnificatie de coborâre în Infern, adica de moarte si înviere. Fiul de crai dispare sub puterea spânului, renascând în postura de sluga. Schimbarea numelui reprezinta începutul initierii spirituale, unde va fi condus de Spân. Numele de Harap- Alb, bazat pe oximoron, exprima pe de-o parte statutul de slujitor, iar pe de-alta parte, faptul ca esenta morala a tânarului ramâne intacta, fapt dovedit de-a lungul calatoriei când el respecta juramântul facut Spânului de a-l sluji.
Ajunsi la curtea împaratului Verde, Spânul îl supune la trei probe: aducerea salatilor din Gradina Ursului, aducerea pielii cerbului "cu cap cu tot, asa batute cu pietre scumpe, cum se gasesc" si a feteiîmparatului Ros pt casatoria Spânului.
Primele doua probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici, care îl sfatuieste cum sa procedeze si îi da obiecte magice: pentru urs îi da o licoare cu "somnoroasa", iar pentru cerb îi da obrazarul si sabia lui Statu-Palma-Barba- Cot. A treia proba presupune o alta etapa a initierii, este mai complexa si necesita mai multe ajutoare.
În drum spre împaratul Ros, Harap-Alb da dovada de pricepere, curaj si întelepciune când ajuta poporul gâzelor. În schimbul ajutorului sau, craiasa furnicilor si craiasa albinelor îi ofera fiecare câte o aripa.
Ceata de monstri îl însotesc spre a-l ajuta în încercarile la care este supus la curtea împaratului Ros. Pentr ca s-a aratat prietenos si comunicativ, i se alatura Gerila, Flamânzila, Setila, Ochila si Pasari-Lati-Lungila.
Dupa ce trece cu bine de încercarile impuse de împaratul Ros, fata împaratului, "o farmazoana cumplita", impune o ultima proba: calul lui Harap-Alb si turturica ei trebuie sa aduca "trei smicele de mar si apa vie si apa moarta de unde se bat muntii în capete". Proba fiind trecuta de cal, fata îl însoteste pe Harap-Alb la curtea împaratului Verde. Pe drum, eroul se îndragosteste de fata, dar ramâne credincios juramântului catre Spân si nu-i marturiseste fetei adevarata lui identitate.
Fata îl demasca pe Spân, care îl acuza pe Harap-Alb ca a divulgat secretul si îi taie capul. În felul acesta îl dezleaga de juramânt, iar rolul Spânului ia sfârsit. Calul distruge întruchiparea raului: "zboara cu dânsul în înaltul cerului, si, apoi, dându-i drumul de acolo, se face Spânul pâna jos praf si pulbere."
Decapitarea eroului este ultima treapta si finalul initierii, având semnificatia mortii initiatice. Învierea este realizata de farmazoana, cu ajutorul obiectelor magice aduse de cal. În final, eroul primeste recompensa: pe fata împaratului Ros si împaratia unchiului sau. Nunta si schimbarea statutului social confirma maturizarea eroului. Deznodamântul consta în refacerea echilibrului si rasplata eroului.
În basm, sunt prezente numerele magice 3, 12, 24; care sunt semne ale totalitatii.
Caracterul lui Harap-Alb evolueaza pe parcursul întregii opere, în timp ce celelalte personaje sunt tipologii umane reductibile la o trasatura dominanta: raul, frigurosul, mâncaciosul, etc.
Harap-Alb nu are puteri supranaturale, dar dobândeste prin trecerea probelor o serie de valori etice necesare unui împarat. Sensul didactic al basmului este exprimat de Sfânta Duminica: "Când vei ajunge si tu odata mare si tare, îi cauta sa judeci lucrurile de-a fir-a-par si vei crede celor asupriti si necajiti, pentru ca stii acum ce e necazul."
Textul se remarca prin registrul oral, popular al naratiunii, sustinut de formulele adresarii directe, termeni si expresii populare, "ziceri" tipice, ilustrând eruditia paremiologica a scriitorului. Proverbele, zicatorile se introduc frecvent prin expresia "Vorba aceea...". Citatul paremiologic dinamizeaza povestirea, asigura o atmosfera de buna dispozitie si contureaza viziunea populara asupra întâmplarilor.
Oralitatea se marcheaza totodata si prin expresii onomatopeice, exprimare afectiva prin interogatii, excalmatii si dativ etic.
O alta caracteristica este umorul, dat de exprimarea ironica, mucalita ("sa traiasca trei zile cu cea de-alaltaieri"), porecle si apelative caricaturale (Buzila), scene comice si diminutive cu sens augmentativ (buzisoare, bauturica).
În concluzie, "Povestea lui Harap-Alb" este un basm cult, având ca particularitat: reflectarea conceptiei despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul si specificul limbajului. Însa, ca orice basm, pune în evidenta idealul de dreptate, adevar si cinste.

miercuri, 11 iunie 2014


             Teritoriul pe care trăieşte astăzi populaţia maiaşă era printre cele mai locuite cu zeci de milenii în urmă.
             În perioada cuceririi spaniole, la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui următor, teritoriul ocupat de populaţia maya cuprindea Guatemala (cu excapţia câtorva regiuni de pe coasta Pacificului), părţile apusene ale Salvadorului şi Hondurasului, întreg Hondurasul Britanic, iar din Mexic stateleYucatan şi Campeche,teritoriul Quintana Roo şi regiunile răsăritene ale statelor Tabasco şi Chiapas, prin urmare un teritoriu de vreo 900 km. Întregul teritoriu este situat în regiunea subtropicală , limita lui meridională  coborând până aproape de paralela 14¤ N.
             Partea sudică a trapezului locuit de maiaşi este o regiune muntoasă cu numeroase vârfuri înalte, în mare parte de origine vulcanică, cu oraşe aşezate în văi sau pe platouri.            Pentru  civilizaţia maya regiunea muntoasă a Guatemalei a avut şi alte avantaje: rocile vulcanice erau folosite pentru construirea locuinţelor şi a edificiilor de cult, precum şi la confecţionarea de metate ( pietre pentru măcinatul porumbului).
        O primă epocă de înflorire a culturii maya,cuprinsă între anii 320e.n. şi 987e.n., este desemnată istoric sub numele de ,,vechiul imperiu”, împărţită în trei perioade: 320-633; 633-731; 731-987. Descoperirile arheologice au infirmat vechea teorie că civilizaţia maya  s-ar fi dezvoltat în mod izolat.

NOUL IMPERIU AL ,,ŞARPELUI  CU  PENE ”


          După părăsirea principalelor centre de cultură din vechiul imperiu,aşezate mai ales în regiunile râurilor Usumacinta şi Motagua, civilizaţia maya emigrează mai ales spre ţărmul Atlanticului, unde întemeiază aşezările Chichen-Itza şi Uxmal,şi spre Oceanul Pacific, unde pune baza oraşelor Antigua, Atitlan şi Amatitlan.
            Mai întâi cultura maya trece printr-o perioadă de declin, care se asociează cu unele influenţele civilizaţiilor vecine şi cu o orientare către militarism şi război a noilor centre.
             După o perioadă de relativă independenţă se produce o importantă migraţiune a toltecilor, care cuceresc cele mai importante centre maya din Yucatan. Episcopul Diego de Landa, a cărui lucrare ,,Relacion de las cosas de Yucatan” se află printre cele mai comprtente surse  spaniole cu privire la istoria maiaşilor, arată: ,,Indienii cred că un mare senior, numit Kukulcan (,,Şarpele cu pene”), domnea impreună cu cei din neamul Itza, care s-au stabilit la Chichen –Itza ...”
 Cronicile arată că ocuparea oraşului Chichen-Itza de către indienii itza a durat peste două secole.Unele surse maya vorbesc şi de o triplă alianţă intre Chichen-Itza, Mayapan şi Uxmal.
   Aşadar noul imperiu maya îşi mută centrele de cultură către nord –de la Uaxactun, Tikal, Pelenque şi Quirigua la Chichen –Itza, Mayapan şi Uxmal ,şi adoptă elemente toltece în cultura sa, cel mai important fiind adorarea lui Quetzalcoatl-Kukulcan.
În perioada noului imperiu al ,,Sarpelui cu pene”,oraşele maya devin adevărate cetăţi; ele nu se mai construiesc în câmp deschis ci pe insule aşezate în mijlocul lacurilor,în zone deluroase sau împădurite,sunt înconjurate de palisade,iar unul dintre ele era chiar apărat de un gard viu de maguey. Fernando Cortez descrie: ,,Oraşul se găseşte pe o stâncă ridicată, având într-o parte un lac mare ,iar în cealaltă parte un râu adânc ce se varsă în acest lac.Nu există decât o singură intrare accesibilă şi totul este înconjurat de un şanţ foate adânc, în spatele căruia se află o palisadă până la înalţimea pieptului. Dincolo de palisadă se ridică un gard din scânduri foarte groase, înlt de două toaze (circa 3,90m), cu mici ferăstruici pentru lansarea săgeţilor. Turnuri de pândă se înaţă cu 7 sau 8 picioare ( 2,27-2,40 m) deasupra zisului gard, iar pe alte turnuri sunt îngrămădite pietre menite să servească la apărare.” Astfel, o clasă conducătoare străină impune un cult străin şi un nou mod de viaţă vechilor maiaşi din Yucatan şi din regiunea muntoasă a Guatemalei.
În perioada influenţei toltece şi, mai târziu, sub dominaţia aztecă, s-au produs câteva revolte şi mişcări de independenţă ale unor oraşe maya. Cea mai însemnată a fost cea din Mayapan, condusă de Hunac Ceel , devenit mai târziu erou naţional al poporului maiaş.Mayapan, principalul oraş din Yucatan, a exercitat o puternică influenţă politică şi religioasă asupra întregii regiuni, reunind la un moment dat 12 cetăţi maya sub hegemonia lui. Sfârşitul hegemoniei oraşului Mayapan a grăbit ocuparea principalelor oraşe de către azteci şi decăderea culturală şi politică a cetăţilor maya.
A urmat ocupaţia aztecă ,în timpul căreia centrele maya furnizau ca tribut sclavi pentru sacrificiile de oameni, şi,în sfârşit ocupaţia colonială spaniolă,care va da vechii civilizaţii ultima lovitură,de pe urma căreia nu se va mai ridica.
Vechile oraşe maya erau animate numai întimpul marilor ceremonii religioase şi a zilelor de târg. În perioadele dintre aceste manifestări în oraş nu rămâneau decât nobilimea şi personalul însărcinat să întreţină edificiile de cult, să păzească măştile şi veşmintele de ceremonie.
În zilele de sărbătoare însă, centrul ceremonial se repopula, soseau negustorii din regiuni adesea depărtate şi cumpărători, se negociau mărfuri din ţinutul de sud.
Maiaşii tăiau în aşezări răspândite pe un spaţiu vast, în apropierea câmpurilor lor de porumb, iar în anumite zile de sărbătoare vin la târg ca să asiste la ceremonii religioase mai importante.
Această viaţă, caracteristică vechiului centru ceremonial maya, a suferit unele modificări către sfârşitul aşa-zisei perioade clasice, când oraşele încep să se transforme în cetăţi şi sunt înconjurate de ziduri de apărare sau deplasate către poziţii mai lesne de apărat, pe vârfuri de colină, la capătul unor peninsule înconjurate cu şanţuri adânci.
Mai multe oraşe din Yucatan au porţi monumentale, unele de dimensiuni impozante.
Cea mai bogată dintre regiunile locuite de vechii maiaşi era cea situată în sudul ,,trapezului”, cuprinzând Guatemala de astăzi şi o parte din Honduras. Aici se află depozitele de obsidan (sticlă vulcanică dură, formată prin răcirea rapidă a lavei) care furnizau materia primă pentru fabricarea cuţitelor şi a vârfurilor de lance; tuful vulcanic capabil să reziste la temperaturi foarte ridicate.
În ceea ce priveşte vechii maiaşi, ei apreciau mai mult un alt articol, şi anume penele de quetzal. Penele codale ale quetzalului constituia obiectul unui comerţ foarte întins , întocmai ca jadul, care se număra printre cele mai preţioase podoabe.
Ocupaţia principală a maiaşilor şi în acelaşi timp baza alimentaţiei lor o constituia agricultura. Dintre plantele industriale, cele mai importante erau agava comună, maguey şi alte varietăţi, folosite la confecţionarea de îmbrăcăminte, saci pentru transport. Din sucul de agavă vechi maiaşi fabricau o băutură fermentată, un fel de rachiu numit balche, care folosea mai ales în scopuri rituale.
Printre plantele alimentare se cultivau:cartoful, patata dulce, fasolea neagră, dovleacul şi în primul rând porumbul.
În legendele religioase ale câtorva popoare europene se spune că primul om a fost făcut din lut, însă vechii maiaşi credeau că a fost făcut din porumb.Porumbul, alimentul lor de bază, alături de pasărea quetzal, cu pene codate lungi constituiau elementele principale ale civilizaţiei maya. Ei aveau şi un zeu al porumbului, reprezentat întotdeauna cu păr lung, mătăsos, evocând firele care acoperă ştiuletele.

LOCUINŢA   MAIAŞILOR



Spre deosebire de oraşe, micile aşezări maiaşe erau plasate în locuri adăpostite, adesea în luminişuri de pădure. Coliba avea o lungime de 6-7 m, cu lăţimea de 3-4m şi cu extremităţile rotunjite, circulare. Acoperişul avea două versante şi era foarte înalt.  Toate aveau acoperişul de plante în genul stufului sau din frunze de palmieri. Într-o asemenea colibă se găsea toată averea familiei:metale, vase de ceramică, tiugi, lemne de foc
                Mobilierul era foarte simplu:unul sau două paturi cu rogojini puse direct pe scânduri, şi câteva scăunele. Se mai aflau aici saci împletiţi conţinând boabe de porumb, şi saci ţesuţi pentru fasole. Ferestre nu existau, nici sobe. Pe o policioară se păstrau câţiva mici idoli de lut.
Din nici o colibă nu lipsea un război de ţesut, la care lucra femeia, folosind fire de agavă şi de bumbac american. Uneori de tavanul colibei atârnau farfurii de lemn şi oale de lut. În mijlocul colibei se afla adesea o scară primitivă cu ajutorul căreie se putea ajunge în pod unde se depozitau porumbul, fasolea, dovlecii. Vasele pentru apă se păstrau lângă intrare.
Veşmintele mai groase, de iarnă, foloseau noaptea ca acoperământ. Într-un colţ al colibei se aflau instrumentele cu care lucra bărbatul:vârfuri de obsidan sau de silex, capcane de animale, o lance, două sau trei piei, saci mici cu vopsele pentru olărie. Câinii dormeau în colibă, împreună cu copiii.

CALENDARUL: CALCULE DE O  PRECIZIE UIMITOARE



Atât vestigiile monumentale aflate în marile aşezări maya din şesul Yucatanului şi de pe platourile înalte ale Guatemalei, cât şi bogata moştenire ce se găseşte actualmente în colecţii arheologice din întreaga lume, stau mărturie pentru nivelul relativ dezvoltat al vechii culturi maya.
Primii arheologi care au întreprins cercetări în vechile oraşe au observat că populaţia maiaşă adăuga cu regularitate, la fiecare 52 de ani, o nouă cămaşă de piatră sau de stuc vechilor piramide.
Durata anului era stabilită la 365, 242 129 zile. Nici un popor din vechime n-a obţinut în calculele sale o cifră mai apropiată de durata anului astronomic, care este de 365, 242 198 zile. Data stabilită de vechii maiaşi cu circa două milenii în urmă conţine o eroare de numai 0,000 069 zile, adică ceva mai mult de o jumătate de secundă într-un an. Preoţii maiaşi utilizau metode de o precizie uimitoare şi pentru a calcula eclipsele de soare.
Un monument cu arhitectura ciudată din Chichen-Itza, de un tip necunoscut în celelalte părţi ale lumii noi, este caracolul, sau ,,melcul”, cum l-au numit arheologii. Este o clădire circulară aşezată pe două terase suprapuse, având patru deschizături spre cele patru puncte cardinale. În peretele unui coridor circular se află alte patru deschizături mai mici orientate spre N-V, N-E, S-V, S-E .În centrul celui de-al doilea coridor circular se află pilonul central al clădirii: axul ,,melcului” de la Chichen-Itza. Această clădire servea preoţilor maiaşi din epoca noului imperiu drept observator astronomic; aici se realiza studiul aştrilor şi calculele calendarului.
Despre studii relativ avansate de astronomie stă mărturie şi faptul că mare parte a construcţiilor, şi îndeosebi stelele comemorative au o anumită orientare în raport cu diferiţi aştrii sau cu constelaţii. Un loc deosebit de important îl ocupă Venus, pe care vechii maiaşi îl identificau cu Quetzalcoatl- Kukulcan .



Sistemul calendarului este destul de complicat în adaptarea calculelor la varietatea mişcărilor aparente ale aştrilor. Cercetătorii moderni au reuşit să descifreze semnele acestui calendar şi sistemele folosite.
Un prim sistem se baza pe anul de 260 de zile, compus din douăzeci de semne repetate de treisprezece ori, fiecare zi fiind determinată de numere şi de cifra ei, care nu se repetă niciodată împreună:1)imix, 2)ik, 3)akbal 4)kan, 5)chiccahan, 6)cimi, 7)manik, 8)lamat, 9)muluc, 10)oc, 11)chuen, 12)eb, 13)ben; 1)ix, 2)men, 3)cip, 4)caban, 5)eznab, 6)cauac, 7)ahau şi apoi din nou: 8)imix, 9)ik, 10)akbal ş.a.m.d. Este aşa-zisul ,,calendar scurt” sau ,,calendar venusian”.
Al doilea sistem utilizează optsprezece semne, reprezentând fiecare o lună de douăzeci de zile, prin urmare o perioadă de 360 de zile, la care se se adăugau cinci zile complementare, numite uayeb. Cele optsprezece luni sunt: pop, uo, zip, zotz, tzel, kul, yaxkin, mol, chen, yax, zac, ceh, mac, kankin, muan, pax, kayab, cunhu. Este aşa-zisul ,,calendar lung”, pe care vechii maiaşi îl desemnau sub numele de tun. Cele cinci zile complementare(uayeb) erau socotite nefaste, improprii pentru muncă sau vânătoare, fiind zile de completă inactivitate. Ele n-au semne şi număr fiecare în parte, ci sunt doar desemnate printr-un nume colectiv.
În sfârşit, era folosită şi o combinaţie a celor două sisteme, în sensul că fiecare semn de zi cu cifra lui este determinat de locul său într-o anumită lună. Ansamblu astfel constituit dă un ciclu de 18.980 de zile, aşadar 52 de ani de câte 365 de zile. Dacă, de exemplu, o inscripţie va consemna data 8 muluc, 11 yaxkin, vom şti  că 8 muluc fixează locul zilei respective în ciclul de 260 de zile, iar 11 yaxkin indică poziţia zilei în anul solar, împărţit în optsprezece.
Aşadar, perioadele principale ale calendarului maya erau: o zi (kin), 20 de zile (ninal) şi 360 de zile (tun); dacă la un tun adăugăm zilele nefaste uayeb, obţin anul solar de 365 de zile (han).
O coincidenţă curioasă: în calendarul solar egipten, creat cu peste 6.000 de ani în urmă, anul era alcătuit din douăsprezece luni de câte treizeci de zile, la care se adăugau cinci zile complementare la sfârşitul anului; acest calendar este folosit şi astăzi de creştinii copţi, descendenţi, precum şi în Etiopia.



Un spaţiu ,,gol”de peste treizeci şi şase de veacuri, pe care arheologii şi istoricii urmează să-l umple cu ajutorul cercetătorilor ce se întreprind actualmente pe întregul teritoriu aparţinând vechii civilizaţii maya.
Binenţeles că s-a emis şi ipoteza că acea zi veche de aproape 5.300 de ani nu marchează nici un eveniment însemnat în istoria maya, că este pur şi simplu o dată oarecare.
Concepţiile de viaţă ale vechilor maiaşi au fost puternic influenţate de conceptul timpuriu, care este cu totul străin gândirii mediteraneene şi occidentale.Marea temă a preoţilor, arhitecţilor şi artiştilor maiaşi era scurgerea timpului, largul concept al misterului eternităţii şi al diviziunii lui, în termeni echivalenţi secolelor, anilor, lunilor, zilelor.
Multe dintre textele înscrise pe monumente se referă la calcule care duc foarte departe în trecut sau în vitor.
În privinţa vechii civilizaţii maya oamenii de ştiinţă nu şi-au spus ultimul cuvânt. După arheologi, istorici şi lingvişti, a venit acum rândul astronomilor şi matematicienilor să cerceteze vestigiile acestei culturi, cu ciudăţeniile şi contradicţiile ei.


SCRIEREA MAYA


Limba vorbită de vechii maiaşi este astăzi în bună parte cunoscută. La aceasta au contribuit cele trei manuscrise maya şi un dicţionar maya-spaniol din primele decenii.
Limbile ramurii maiasice a familiei limbilor penutiene sunt grupate în două grupuri principale de limbi: cea nordică, sau yucateca, şi cea sudică, fiecare dintre ele având anumite particularităţi fonetice şi lexicale.
Dialecte ale yucateicii vorbeau grupurile chol, chontal, tzotyil şi tzeltal, situate în lungul malului stâng al râului Usumacinta, înspre actualele state mexicane Chiapas şi Tabasco.
Dintre dialectele sudice, mai răspândite erau cele vorbite în regiunile dinspre Oceanul Pacific ale Guatemalei. La graniţa celor două grupuri de dialecte se află dialectul chuh.
Structura fonetică şi cea gramaticală , precum şi cea mai mare parte a lexicului idiomurilor maya sunt astăzi cunoscute. Textele de pe diferite monumente ne arată că ideile circulau liber de la un oraş la altul, ceea ce dovedeşte existenţa unei limbi cvasi-unitare.
Către anul 700, astronomii din Copan, au realizat un calcul precis al anului tropical, pe care l-au notat pe monumente.
Amerindienii maiaşi au fost printre primele popoare ale Lumii noi care au folosit scrierea. Unii oameni de ştiinţă sunt de părere că au moştenit scrierea de la un popor mai vechi : toltecii.
La prima privire, scrierea maya pare ciudată, glifele bogat ornamentate seamănă mai degrabă cu o pictură decât cu o scriere.
Principalele materiale primitoare ale scrierii maya erau pielea de căprioară şi un material asemănător hâritei, confecţionat din fibre de agavo. Din păcate numărul manuscriselor originale care au supravieţuit conquistei este foarte redus. Nu s-au păstrat decăt trei şi nici unul nu se mai află în America Centrală, în regiunile unde au fost confecţionate; ele se găsesc acum la Paris, Madrid şi Dresda.
Aceste materiale, precum şi altele de mai mică însemnătate, au îngăduit lingviştilor să ia un prim contact substanţial nu numai cu vocabularul vechilor limbi maya, dar şi cu scrierea.


Actualmente cea mai mare parte a textelor din documentele de la Dresda şi Madrid sunt descifrate. Ele tratează despre cunoştinţele de astronomie şi calculele calendaristice ale vechilor maya, dau amănunte despre ritualuri, consemnează unele mituri cosmogonice şi religioase.
S-au făcut, aşadar, paşi uriaşi în descifrarea scrierii maya, socotită până acum câteva decenii ca indescifrabilă.

ARHITECTURA


Arhitectura acestor oraşe cu variantele locale care le confereau personalitatea, aveau o notă comună specifică, un stil propriu, la fel de caracterizat şi de distinct ca arhitectura greacă, romană sau gotică.
Materialele de construcţie se găseau din abundenţă: lemnul şi piatra calacaroasă. Se folosea şi cărămida arsă, iar pentru decoraţii stucul. Cu var şi nisip se obţinea o cimentare solidă, în amestec folosit şi ca tencuială. În acest caz suprafaţa perţilor era apoi netezită cu o fiertură din coaja arborelui chocom; aplicată pe pereţi suprafaţa devenea lucioasă, căpătând cu timpul o culoare roşiaticăşi o impermeabilitate la ploaie. Piatra calcaroasă, de altminteri foarte rezistentă când era scoasă din carieră era moale, pretându-se foarte uşor la fasonat şi la scluptat.
Concepţia despre arhitectura monumentală clasică este în bună măsură legată de imaginile Acropolei din Atena sau a piramidelor din Giseh.Templele maya au câte ceva din cele ale Acropolei, piramidele maya din cele egiptene, dar în aceleşi timp sunt clădite după concepţii originale, unice, deosebite de orice alte edificii cunoscute în Lumea veche.
Încă din anul 325 e.n. a fost construită acea minune a vechii arhitecturi maya care este piramida templu din Uaxactum, din zidărie acoperită cu stuc, cu scări pe cele patru părţi,care duc către cele două terase superioare decorate din măşti mari din stuc.Este o piramidă pătrtă, înaltă de peste opt metri.
Începând din 278 e.n. şi până-n secolul VI s-au consruit în toată aria maya plafoane cu bolţi false, cu arcuri pe mensole.Pentru ale proteja contra inundaţiilor, s-au pentru a le da un aspect mai impunător, edificiile erau construite pe sub o structură, o mare terasă de 1-1,5m, care la temple putea ajunge până la 45 m înălţime.
O altă particularitate arhitectonică :uneori, de-a lungul crestei acoperişului se construia un zid înalt, perforat reticular, care avea un scop exclusiv ornamental. Palatele aveau camerele dispuse pe două rânduri, fără ferestre, decât în unele cazuri cu câteva mici deschizături rectangulare imediat sub tavan. Pereţii erau tencuiţi iar faţadele ,ca la palenque, ornate cu suprefeţe mari de scluptură decorativă.


               Ruinele edificiilor ridicate de arhitecţii maiaşi sunt astăzi printre cele mai căutate obiective turistice din America Centrală, pe întregul teritoriu cuprins între Salvador şi Mexic. Printre cele mai interesante sunt: Copan, Quirigua, Lubaantun, Casa de las Monjas ,San Jose.
Arhitectura maya nu impunea prin masivitate şi ingeniozităţi tehnice, ci prin armonie, graţie şi eleganţă.