Moara cu noroc de Ioan Slavici MOMENTELE SUBIECTULUI

Acţiunea se  desfăşoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu  valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paşte, iar în final, apa şi  focul purifică locul.
  Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect  concentrat, cu deschideri bogate.
  Nuvela debutează cu un precept moral  izvorât din înţelepciunea bătrânească rostit de mama-soacră, ce are în nuvelă  rolul corului din tragedia antică greacă: „- Omul să fie mulţumit cu sărăcia  sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit". Bătrâna  este adepta păstrării tradiţiei, în timp ce Ghiţă, capul familiei, doreşte  schimbarea, bunăstarea materială. Cizmar sărac, dar onest, harnic şi muncitor,  Ghiţă ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, pentru a câştiga rapid bani.  Iniţial, cârciumarul nu este un om slab, ci dimpotrivă, îşi asumă  responsabilitatea destinului celorlalţi.

EXPOZIŢIUNEA
Cârciuma de la Moara cu noroc este  aşezată la răscruce de drumuri, izolată de restul lumii, înconjurată de  pustietăţi întunecoase. În expoziţiune, descrierea drumului care merge  la Moara cu noroc şi  a locului în care se află, fixează un  peisaj - cadru obiectiv al acţiunii: „De la Ineu drumul de ţară o ia printre  păduri şi peste ţarini, lăsând la dreapta şi la stânga satele  aşezate prin colţurile văilor. Timp de un ceas şi jumătate drumul e bun; vine  apoi unpripor, pe care îl urci, şi după ce ai coborât iar în vale,  trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug şi să le mai laşi timp  de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu iară mai departe locurile sunt  rele". Semnele părăsirii anticipează destinul tragic al familiei:  vechea moară „cu lopeţile rupte şi cu acoperământul ciuruit de vremurile ce  trecuseră peste dânsul!", cele cinci cruci „care vestesc pe drumeţ că  aici locul e binecuvântat, deoarece acolo unde vezi o cruce de aceste a aflat  un om o bucurie ori a scăpat altul de o primejdie". Simetria  incipitului cu finalul se realizează, prin descrierea drumului.  Simbolistica iniţială a drumului se completează, în final, cu sugestia  drumului vieţii care continuă şi după tragedia de la Moara cu noroc: „Apoi  ea luă copiii şi plecă mai departe".
  Subiectul nuvelei îl constituie etapele şi  efectele înfruntării dintre protagonist, Ghiţă, şi antagonist, Lică.
  Ghiţă se dovedeşte la început harnic şi  priceput, iar primele semne ale bunăstării şi ale armoniei în care trăieşte  familia nu întârzie să apară: „Sâmbătă de cu seară locul se deşerta şi  Ghiţă, ajungând să mai răsufle, se punea cu Ana şi cu bătrâna să numere banii,  şi atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amândoi priveau la cei doi  copilaşi, căci doi erau acum, iară bătrâna privea la căteşipatru şi se simţea întinerită,  căci avea un ginere harnic, o fată norocoasă, doi nepoţi sprinteni, iară sporul  era dat de la Dumnezeu, dintr-un câştig făcut cu bine".
 
INTRIGA
Apariţia  lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc, un personaj ciudat,  carismatic, şeful porcarilor şi al turmelor de porci din împrejurimi, tulbură  echilibrul familiei. Personajul este portretizat de narator: „Lică, un  om ca de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa  lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese împreunate la mijloc. Lică  era porcar, însă dintre cei care poartă cămaşă subţire şi albă ca floricelele,  pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin [...]".
 
  Orgoliul lui Lică e unul de  stăpân  care nu  doar  îşi subordonează oamenii, dar se substituie destinului lor. Lică îşi impune  încă de  la  început regulile: „Eu sunt Lică Sămădăul... Multe se zic  despre mine, multe vor fi adevărate şi multe  scornite. [...] Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici,  cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc  ca nimeni în afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am înţeles!". Ana,  nevasta lui Ghiţă, intuieşte că Lică este un „om rău şi primejdios".
  Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un  pericol pentru el şi familia lui, Ghiţă nu se poate sustrage influenţei  malefice pe care acesta o exercită asupra lui, şi nici tentaţiei îmbogăţirii.
 
DESFĂŞURAREA ACŢIUNII
Mai întâi, Ghiţă îşi ia toate măsurile de apărare  împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi ia doi câini  pe care îi asmute împotriva turmelor de porci şi angajează încă o slugă, pe  Marţi, „un ungur înalt ca un brad".
  Însă  din momentul apariţiei lui Lică, începe procesul iremediabil de înstrăinare a  lui Ghiţă faţă de familie, proces analizat cu măiestrie de Slavici.  Devine „de tot ursuz", „se aprindea pentru orişice lucru de  nimic", „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci rădea cu hohot, încât îţi venea  să te sperii de el, iar când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea  repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţ. Devine mohorât,  violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate  neînţeleasă faţă de Ana pe care o ocrotise până atunci, se poartă brutal  cu cei  mici.  La  un moment  dat,  Ghiţă ajunge să regrete că are familie şi copii, pentru că nu-şi poate  asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul  monologului interior sunt redate frământările personajului: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeul.. Ce  să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât  voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are  cocoaşe în spinare".
  Datorită  generozităţii Sămădăului, starea materială a lui  Ghiţă devine tot mai înfloritoare, numai că omul  începe să-şi piardă încrederea în sine. Tocmai  de  aceea devine tot mai atent la imaginea  pe care lumea o  are despre el. Cu toate  acestea, înţelegerea dintre el şi  Lică, marchează pentru Ghiţă începutul  obişnuirii cu răul. Îşi îndeamnă  soţia să joace cu Lică, aruncând-o definitiv în  braţele acestuia, distruge imaginea pe care ceilalţi o aveau  despre el, ajungând să fie implicat în furtul de la arendaş şi  în  uciderea unei femei şi a unui copil. Reţinut de poliţie, lui Ghiţă i se dă  drumul acasă numai pe „chezăşie". Axa  vieţii lui morale  se  frânge şi, într-o scenă de un patetism sfâşietor, îi cere iertare Anei: „- Iartă-mă, Ano! îi  zise el. Iartă-mă  cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi  pe faţa pământului...". În alt rând, sărutând pe unul dintre copii,  le spune: „Sărmanilor mei copii, voi nu  mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri, un tată om cinstit.  Tatăl vostru e un ticălos".
  Prin faptul că jura strâmb la proces,  acoperindu-i nelegiuirile lui Lică, Ghiţă devine complice la crimă. Hotărăşte  totuşi să-l dea în vileag pe Lică, cu ajutorul lui Pintea. Nu este sincer însă  nici cu Pintea şi acest lucru îi va aduce pieirea. Îi va oferi dovezi jandarmului  despre vinovăţia lui Lică, numai după ce îşi va putea opri jumătate din  sumele  aduse de acesta. De fapt, greşeala lui Ghiţă este că nu reuşeşte să fie onest  până la capăt nici  faţă  de  Lică,  nici faţă de Pintea.

PUNCTUL CULMINANT
Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării  morale în  momentul  în care, orbit de furie şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna  pe Lică, îşi aruncă soţia, la sărbătorile Paştelui, drept momeală,  în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul moment ca se va produce o minune şi că  soţia va  rezista influenţei malefice a acestuia. Dezgustată însă  de laşitatea lui Ghiţă, care se înstrăinase de ea şi de întreaga familie,  într-un gest de  răzbunare,  Ana i se dăruieşte lui Lică deoarece, în ciuda nelegiuirilor comise,  Lică e „om", pe  când Ghiţă „nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti". Dându-şi seama că  soţia l-a înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana. La rândul lui, Ghiţă este ucis de  Răuţ,  din ordinul lui Lică. Iar Lică, pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea, se  sinucide izbindu-se cu capul de un copac. „Sancţionarea drastică a  protagoniştilor e pe măsura faptelor săvârşite"(Pompiliu  Mareea, Ioan Slavici, Editura pentru Literatură,  Bucureşti, 1968)
DEZNODĂMÂNTUL
Un    incendiu  teribil  mistuie    cârciuma  de  la  Moara cu noroc în noaptea de Paşti şi singurele   personaje care supravieţuiesc sunt bătrâna şi  copiii, fiinţele cu adevărat morale şi inocente din carte. Nuvela se încheie în  mod simetric cu începutul, prin vorbele bătrânei care pune întâmplările pe seama  destinului  necruţător: „Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-afost dată".